Ziua în care mi-am amintit

Azi am respirat după mult timp... azi m-am întâlnit cu mine.

Nu filosofez, sunt mai realistă decât am fost vreodată... azi accept că sunt!

Știi cum e să alergi după iluzii? Când crezi că ai prins una, apar alte zeci... nu te apropii de visul tău, ci doar te agăți de alte iluzii crezând că te vei apropia de „marele tău vis”...dar nu e niciodată doar unul... nu te mulțumești doar cu unul... vrei mai multe...dar mai multe visuri, înseamnă zeci, sute de iluzii, care-și fac culcuș în mintea ta zi de zi. Ajungi să te minți atât de mult că nu mai distingi visul de iluzie, așteptarea de speranță. Știi că cea mai crudă e așteptarea, pe care ți-ai creat-o singur(ă)... poate din egoism, poate din mândrie, poate din dorința de apartenență, poate din disperare... oricum ar fi- de tine nu treci. De multe ori te împiedici în plasa de iluzii și începi să crezi că tot ce te înconjoară e de domeniul fantasticului. Oriunde privești te simți tot mai gol, mai departe de ceilalți și adesea... tot mai departe de tine. Dar dacă nici tu nu te mai înțelegi... dacă nici tu nu te mai rabzi... cu siguranță celălalt nu o va face în locul tău.Tu nu ești o iluzie! Ești Om!

Gata... poți deschide ochii!

I-am deschis. Am inspirat adânc... acum înțeleg: viața e doar intervalul dintre o inspirație și o expirație! Am știut asta mereu... dar acum are sens.

Dimineață... din nou... dar e altfel de data asta.

Razele soarelui mi-au fluturat printre gene... m-am întors pe spate și am privit în tavan. Alb.

Azi mi-am dat voie să – stau. Am respirat încă o dată. Mi-am încetinit ritmul inimii, care în fiecare dimineață o ia la goană. În fiecare zi parcă trezirea e o fugă de moarte... rectific, era.Azi sunt liniștită! Gândurile și-au încetat maratonul... până și ele s-au oprit... așteaptă să mă agit, ca să prindă curaj... și totuși nu o fac.

Îmi vin câteva gânduri în minte: „Iar te-ai trezit târziu. Nu mai trage de timp. Pierzi vremea. După o să-ți pară rău. Ai atâtea de făcut. ...” de fapt, e o avalanșă... sunt prea multe. Le pun pe pauză. Nu sunt ale mele. Nu am nevoie de astfel de gânduri... oare e atât de ușor? Să dau skip la fiecare gând care nu-mi folosește? Și de ce n-am făcut asta până acum? Pentru că-mi place să mă complic? Din teamă...

...

Stai! Ia-o ușor. Și orice ar fi nu te învinui. Ai făcut-o ani la rând... te-a ajutat cu ceva?

Mhm...

Așa mă gândeam și eu.

N-am știut niciodată cum e să stai. Nu am avut stare. În mintea mea era mereu „pierd timpul”... oare chiar așa era? Nu era o pierdere de timp... era luxul pe care nu mi-l îngăduiam. Nu credeam că merit „să stau”... când puteam face atâtea lucruri. Și am făcut... și uite, toate lucrurile întreprinse m-au făcut persoana care sunt astăzi, mai puternică, mai determinată, mai adaptabilă.

Și de stat ... când? Când stai, ești tu cu tine, te vezi, te auzi, te simți... simți viața din tine și știi că tu faci parte din viață. Oare nu meriți o clipă în care să te bucuri de tine? Așa cum ești acum, în punctul în care ești? Ești viu... dar simți asta? Ai simțit-o vreodată?!

Stau și privesc tavanul! Nu am mai gustat demult din liniște... și totuși, mereu am căutat-o, mereu am râvnit-o. În fuga continuă prin haos, a fost țelul meu. Și iat-o... mereu a fost aici cu mine. În interiorul meu! În tot acest timp am fugit de ea, am fugit de mine. Îmi imaginam că o voi găsi pe o plajă cu nisip fin, privind valurile turcoaz ale mării cum se lovesc de țărm, iar eu stând într-un hamac multicolor, aș fi privit în ochi, după mult timp, liniștea. Acum realizez că doar idealizam o întâlnire care nu s-ar fi produs. Nu e despre locul în care mergi, cât e despre ceea ce porți cu tine.

Și totuși, ea era în interiorul meu... tot timpul a fost aici, doar că n-am îndrăznit să o privesc. Era prea simplu... prea simplu pentru mine. De ce complic totul? Ca să pară că merit? Dar de ce n-aș merita? Dacă face parte din mine, înseamnă că merit să fiu liniștită. Merit să fiu împăcată cu mine.

E trist și totuși...îmi vine să râd... cine ar fi zis că un tavan alb îți poate arăta o parte din miez... din interiorul tău, unde cobori atât de rar. Critică, presiune, judecată, durere, suferință, frustrare, tristețe, neputință și lista poate continua... toate le ții în brațe ca și cum îți aparțin, ca și cum nu e loc de un licăr de lumină și pentru tine. Dar cine spune asta? De ce ești atât de dur(ă) cu tine? De ce le permiți și altora să te încarce cu negativitate? Oare nu tu ești cel/cea care-și cunoaște drumul cu adevărat? Cine a fost mereu cu tine?

TU!

De ce e atât de greu să fii blând(ă) cu tine? De ce nu-ți dai voie? De ce cauți încă? Ce mai cauți?

Totul e în tine... dar în continuare te încăpățânezi să fugi și să crezi că alții știu mai bine ca tine. Știu pentru ei, nu pentru tine. Doar tu știi pentru tine! Am încheiat subiectul.

E timpul să deschizi ochii mari. E timpul să accepți cine ești! Dar mai ales... să accepți că MERIȚI!

Un tavan alb și o clipă în care îți dai voie să stai cu tine. Timpul trece, dar de data asta odată cu tine... nu te ia înainte. Câte lucruri afli- stând... dar nu oricum, ci în compania ta. Într-o mână ții viața, într-o mână timpul și ai tinde să crezi că ești mai presus de tot și toate... dar de fapt ești mai presus în tine și probabil mai prejos în ochii tuturor...

Doar tu alegi în mâine cui pui propria liniște!

Abia acum poți spune că ești puternic(ă)! Bine-ai revenit acasă!