Câți dintre noi îi mai privim în ochi pe ceilalți? Câți dintre voi mai sunt priviți în ochi, când le vorbiți celorlalți?
Tot mai puțini.
De ce? Pentru că ne rătăcim în noi!
Când ai privit ultima oară în ochi pe cineva, îți amintești care a fost momentul în care și-a întors privirea? Ce ai simțit? Ai continuat să-i cauți privirea sau i-ai urmat exemplul?
Bine, acum știm cu toții că principalul motiv e că toți ne uităm în telefoane, oriunde, oricând, oricum, cu oricine am fi. Dar... asta e o altă discuție.
Cu siguranță ți s-a întâmplat măcar o dată să te întrebi: De ce nu m-a privit în ochi?!
Poate pentru că a simțit disconfort, poate s-a simțit expus, poate s-a simțit rușinat sau are o fire mai emoțională și îi este greu să susțină o privire mai impunătoare. Poate e vorba de propria dorință de a nu fi văzut ca fiind vulnerabil, pentru a nu fi considerat slab. Da, acest lucru poate fi influențat de interesele fiecăruia în parte.
Cu ce scop se află acolo?
Dacă e o primă întâlnire, între un el și o ea, cu siguranță ne-am putea gândi că ar fi vorba de timiditate, rușine, disconfort, refuzul de a fi vulnerabil încă de prima dată, poate niciunul nu dorește să divulge prea mult despre sine. Poate e prea devreme.. poate te gândești că celălalt ar putea descoperi că ceva nu e în regulă cu tine și... alegi să te ascunzi.
Dacă am imaginea unei discuții în familie, în care mama își ceartă copilul și el își pleacă privirea, putem intui că acel copil se simte vinovat și supărat în același timp. Supărat pentru că a fost descoperit și vinovat pentru că știe că a greșit și că a dezamăgit-o pe mama, care i-a spus de nenumărate ori să nu facă acel lucru, pentru că i-ar putea face rău. Ei bine, când vorbim de o relație apropiată, faptul că nu-i privim în ochi pe cei dragi sau nu suntem priviți în ochi de către cei din familie sau de către prieteni, nu reprezintă un impediment în a înțelege cauza acestei tendințe. Încrederea continuă să reziste pentru că este înrădăcinată în noi, iar pentru că reușim să cunoaștem o persoană un timp îndelungat, o acceptăm mult mai ușor, așa cum este, fiind totodată martori ai evoluției personale, cu bune și rele.
Dacă ne referim la întâlnirile de afaceri, aici vorbim clar de jocuri de putere. Căutarea privirii partenerului de discuție poate însemna oferirea răspunsului așteptat. Astfel că, în momentul în care celălalt nu-ți susține privirea, fie nu e de acord, fie încă se gândește, fie ascunde lucruri, fie are în minte alte strategii. Privitul în ochi oferă încredere, inspiră asumare, sinceritate și hotărâre... însă nu toți pot susține o privire puternică și pătrunzătoare, pentru că fiecare mai are multe lucruri de cunoscut despre sine.
Te-ai gândit vreodată de ce alegi de multe ori să privești în altă parte când ți se vorbește?
Probabil și tu cunoști proverbul „Ochii sunt oglinda sufletului”... dacă privești din această perspectivă, mai mult ca sigur înțelegi de ce alegi să îți muți privirea, când ești în prezența celuilalt. Nu îți dorești ca cineva să te vadă dezgolit, să vadă dezordinea din interior și prin prisma celor văzute să îți asocieze o etichetă. Așa cum alegi să faci curățenie totală când știi că ai musafiri, tot în acest mod îți dorești să poți aranja lucrurile în sufletul tău, înainte de a putea intra cineva. Da, e o formă de apărare, dar de multe ori te sabotezi singur, pentru că nici tu nu mai reușești să cobori în suflet, de parcă ar fi o pivniță întunecată și părăsită, în care nici nu mai știi ce ai tot aruncat, zi de zi... și probabil bănuiești că e o dezordine totală în care nu ai de gând să mai pășești. Nu vrei să te simți ca atunci când te vizitează cineva fără să te anunțe și efectiv nu știi unde să îndeși lucrurile, pentru a nu te prinde descoperit. Așa că alegi să uiți cu totul de acea pivniță, o încui, îi pui lacăt și crezi că niciodată nu va mai fi nevoie să cobori acolo. Dacă în exterior e curat, nu are ce să deranjeze. Așa o fi?!
Cu fiecare privire plecată te retragi în tine, te adâncești, te rătăcești, astfel încât nici tu nu te mai găsești.Te trezești dintr-odată într-o mare de întuneric, bâjbâi împrejurimile, dar nici cunoscutul nu mai e cunoscut.
Te ridici, încerci să pășești și apoi îți vine un gând: încotro?!.
Nu știi.
Marea de întuneric ți-a absorbit toate simțurile, nu mai știi dacă pășești- mergi înainte sau înapoi?...la dreapta sau la stânga?... urci sau cobori?. Te gândești că mai bine stai pe loc, ești în siguranță... ce se poate întâmpla?! Nimic... doar să te adâncești mai mult în tine... și totuși, soluția nu va apărea din neant. Timpul trece- tic- tic-tic, fiecare ticăit îți gâdilă mintea, dar deja devine sâcâitor... nici „statul pe loc” nu mai are stare. Încă te frămânți... îți propui să ai răbdare, dar nu ai, devii tot mai agitat, picioarele nu te mai ascultă, vor să devină utile... și chiar și așa alegi să stai. Gândurile curg șiroaie, iar cugetul tău e inundat, nu mai are aer. Ohh...
Bine, ai ales să stai pe loc, să te aduni... dar n-ai de gând, totuși, să intri?
Cum unde? În interiorul tău!
Mai vrei să mai stai puțin... am înțeles, de fapt alegi să amâni ceea ce te va urmări oricum. N-ai curaj...
Te-ai resemnat că nimic din exterior nu te va ghida către calea ta adevărată, știi că răspunsul e la tine ... și totuși... alegi să cazi pradă fricii de necunoscut. Dar ce nu vrei să crezi, este că, necunoscutul de care te temi...e de fapt, cunoscutul care te îngrozește să-l descoperi. Ai obosit să cauți răspunsuri în exterior, știi că înăuntrul tău vei găsi ceea ce cauți, dar doar după o lungă călătorie. Haide, știu că-ți place să călătorești, ești fascinat(ă) de fiecare lucru care îți răsare în cale. Nu te lași împiedicat(ă) de vremea rea, de stările de rău, de lipsuri, uneori continui chiar în ciuda fricilor... știi că ai luptat cu tine de atâtea ori și nu ai renunțat o clipă. Ce s-a schimbat acum?!
Care e miza acum? Miza cea dintotdeauna: TU!
Oare nu cea mai importantă călătorie te duce pe drumul către tine? Oare nu e momentul să faci pace cu tine?
Tăcere...
Dincolo de toate, principalul motiv pentru care nu-i putem privi pe ceilalți în ochi, e că nu ne putem privi pe noi, așa cum suntem... dar mai ales pentru că nu avem curajul să privim în noi... în sufletul nostru.
Ah, suflete, îmi pare rău!
30-08-2024
Distribuie
