Chiar mă întrebam weekendul trecut: De ce e așa multă lume la cumpărături? Copii cu sacoșe mai mari ca ei... și da, iertați-mă, mi-am amintit: A început noul an școlar!
Nu știu dacă numărul de sacoșe ar trebui să mă ducă cu gândul la începerea școlii, dar probabil faptul că toamna își intră în drepturi, este mai lesne de înțeles. Știu că acum e o adevărată competiție printre copii –care e mai fancy, care e mai scump îmbrăcat, care firmă e mai de firmă decât cealaltă...
Mi-amintesc că până în clasa a III-a am purtat uniformă (învățam la școala din comună), cred că cei care s-au născut înainte de anii 2000+, stiu la ce mă refer, în special fetele- acea cămașă-rochie, n-aș ști cum să o numesc (pentru că nu era nici-nici), în carouri, cu șorțulețul albastru. Cred că găseam unele variații la sorțulet, care avea floricele albe, care nu, nuanțele de albastru mai variau, dar era clar: aceasta era uniforma.
Când era cald afară, nu aveam o problemă să o port, cu ciorăpei albi, arăta cumva, dar când era sezonul rece și o purtam peste pantaloni, mi se părea groaznic. Dar... n-aveam de ales, nu aveai cum să intri în școală altfel, ce-i drept aveam și o doamnă învățătoare exigentă, care se ținea pe poziții și pentru care regulile erau reguli. M-am resemnat, oricum toți purtau, cu sau fără uniformă, tot noi eram. Așa gândeam atunci, ulterior mergând în oraș la școală, uniforma a dispărut și începuse oarecum întrecerea de a fi în trend, de a ieși în evidență. S-a mai încercat la un moment dat introducerea uniformei, care presupunea un sacou din denim (croiul lăsa de dorit) cu cămașă albă și ulterior o vestă neagră (tare urâțică), pe care o scoteam din geantă la ore și o puneam la loc când suna clopoțelul. Slavă Domnului, nu m-am simțit marginalizată din acest punct de vedere, pentru că ai mei părinți mi-au oferit strictul necesar, iar de haine nu duceam lipsă, nu epatam, dar mă păstram într-o zonă rezonabilă. Pot spune, însă, că unii au avut mult de furcă, fiind etichetați după modul de a se îmbrăca. N-am înțeles niciodată de ce reprezenta un subiect de amuzament faptul că veneai de la țară...că aveai sau nu posibilități-erai sărac, pentru că făceai naveta de la țară la oraș, de parcă sărăcia răsărea din pământ. Era un defect pe care ți-l asociau cei care stăteau la bloc, în oraș, de parcă era o boală contagioasă. Târziu am realizat că mi-aș fi dorit să port acea uniformă în carouri, chiar și în liceu, nu pentru mine, ci pentru cei care plângeau adesea, care se retrăgeau în colțul lor și plecau capul. Se pare, totuși, că acum cei de la bloc râvnesc liniștea, spațiul și vegetația de la țară și acum ar fi dispuși să plătească oricât pentru o bucată de pământ cu „view”. Cerințele sunt mult mai mari pentru copii, în prezent. Nu trebuie doar să fii îmbrăcat din noua colecție a brandurilor de renume, ci ar trebui să ai ultimul model de smartphone, laptop, tabletă și toate gadgeturile care există pe piață, ultimul model de mașină- pentru că acum șoferii începători au ultimul model de BMW, Mercedes, Ferrari, Porsche... totul, totul este despre –cât costă?
Dacă adolescenții se întreabă în autobuz prețul adidașilor, iar tot ce e sub 700 de RON e „panaramă”, ei bine, nu vreau să mă gândesc ce se întreabă cei care merg cu cele mai scumpe mașini. Partea bună e, că –încă- se folosește mijlocul de transport în comun. Îmi amintesc că zi de zi plecam cu tramvaiul ticsit, de nu puteai arunca un pai și când mă întorceam, oricum stăteam ca sardinele. Probabil am ajuns să vorbesc mult prea repede asemenea unei bunicuțe, dar trebuie să recunosc că nu mi-am luat niciodată o pereche de papuci de 700 RON, nici măcar din salariul propriu. Cândva, copiii își doreau cu ardoare să meargă la școală pentru a beneficia de educație și a putea evolua, astăzi copiii merg la școală pentru că „trebuie”, iar sistemul lasă de dorit, însă nu mai contează ce și cum înveți, ci cum arăți și ce obiecte de valoare posezi.
Oare aceste lucruri definesc o societate în plină evoluție?
Cred că lucrurile merg într-o direcție dezastruoasă și efectele nu vor înceta să apară. Sper doar să ne trezim din această fugă...
Știu, părinții de acum sunt copiii care s-au confruntat cu lipsuri (poate nu toți-unii au avut moșteniri și afaceri de familie), de toate felurile- de la mâncare, la îmbrăcăminte și posibilități precare de a putea urma o școală... și totuși, ați ajuns aici. Nu ați renunțat, ați continuat, ați muncit din greu și ați trecut peste multe piedici, dar asta v-a făcut cei mai puternici. Nu degeaba se spune că „vremurile grele nasc oameni puternici”. Ați ajuns în punctul în care vă permiteți lucrurile după care tânjeați și chiar mai mult de atât... și simțiți că vreți să vă protejați copiii de lipsuri... nu e greșit să doriți ce e mai bun pentru propriul copil, doar să nu mergeți dintr-o extremă în alta. Voi n-ați avut de niciunele, dar ați evoluat prin propriile forțe, copiii de acum au de toate și nu apreciază ceea ce li se oferă atât de ușor, ceea ce înseamnă că vor crește cu ideea că indiferent de orice ar face, li se cuvine totul și rămân cu falsa impresie că orice vor cere, se va materializa. Nu uitați că și „vremurile bune nasc oameni slabi”, iar cu cât veți sta cu scutul în fața lor pentru a-ii proteja, cu atât vor deveni mai fragili și vor avea o imagine defectuoasă asupra realității, care nu e nici pe departe mai blândă ca în trecut, ci din contră, influențele vin din orice direcție, putând să-i dărâme cu ușurință.
Bullyingul (fizic/verbal/ social) este în floare, iar copiii se retrag în lumea virtuală, negând realitatea. Toți merg pe stradă cu ochii în telefon sau tabletă, nu mai vorbesc, nu mai găsesc activități interesante. Viața e mai mult online decât offline, iar craterile dintre generații și chiar dintre păturile sociale se adâncesc văzând cu ochii. Tot mai mulți tindem spre standarde înalte, nu mai privim către cei cu o treaptă mai jos, refuzăm să ne murdărim privirea, mâinile, chiar și hainele, pentru mai puțin decât tindem. Este o rușine să lucrezi ca vânzător, ca femeie de serviciu, ca paznic... este o rușine și să MUNCEȘTI, atât timp cât nu câștigi considerabil... dar nu e o rușine să-ți vinzi sufletul pentru bani, să uiți de unde ai plecat, să uiți pe cine ai lăsat în urmă... să uiți că dincolo de toate, toți suntem oameni „din țărână ne naștem și tot în țărână ne întoarcem”. Prețuim lucrurile materiale mai mult decât oamenii și ... mai mult decât sufletele, care ne țin pe acest pământ.
Vreți ce e mai bun pentru copiii voștri?
Oferiți ce e mai bun, ce e mai bun din voi- iubire, afecțiune, emoție, înțlegere, comunicare... timp...nu căutați în exterior. Bucuriile materiale trec, trăirile și emoțiile rămân întipărite în propria ființă. Oferiți „lucruri” fără de preț și veți construi oameni fără de preț, în adevăratul sens al cuvântului. Faceți să merite tot efortul vostru de a evolua și de a fi mai buni pentru copiii voștri. Comunicați, explicați-le pas cu pas, pe înțelesul vârstei lor prin ceea ce treceți, fiți vulnerabili dacă e nevoie... priviți împreună ambele fețe ale monedei. Banii nu oferă valoare, ei doar fructifică valoarea proprie. Deschideți-le orizonturile cunoașterii, păstrați un echilibru între pozitiv și negativ, învățați-i să cunoască valorile cu adevărat importante și să le identifice pe cele proprii. Ceea ce sădiți astăzi, veți culege mâine. Copiii sunt o investiție pe termen lung, ori vă dedicați, ori intrați în faliment înainte de vreme.
Gândiți-vă că priviți în trecut, ce cântărește azi mai mult? Faptul că nu ați primit jucăria mult visată sau faptul că în ciuda lipsurilor, sunteți oamenii de astăzi- cu visuri mărețe și principii solide?
Acum privesc din perspectiva unui adult, care a fost cândva copil... care nu a primit prea multe lucruri materiale, dar a avut și are doi părinți modești și simpli, care i-au dat imboldul de „a fi”, înainte de „a avea”.
Pentru copii- viitorul care se scrie cu fiecare clipă ce trece!
11-09-2024
Distribuie
