Salvatorul care trebuie salvat!

Scriu aceste rânduri pentru mine .. . și pentru tine, mereu salvator în acțiune!

Abia recent am realizat că mi-am ghidat cursul vieții astfel încât să-i protejez pe cei dragi și să fiu oricând la un pas să sar în ajutorul celor din jur. M-am străduit să le fiu mereu aproape, în caz că au nevoie de ceva, să pot oferi o mână de ajutor.Nu m-am întrebat niciodată: pe mine cine mă salvează?. Eu simțeam că trăiesc pentru a oferi sprijin, o vorbă bună, să fiu acolo pentru ceilalți. Era menirea mea... de fapt, eu mi-am însușit-o. Nu mi-a trecut prin minte că, de fapt, eu aveam datoria să mă salvez pe mine, înainte de toate. Abia când am ajuns la pământ, am realizat că nu mai pot fi salvator, pentru că m-am pierdut pe mine. Efectiv m-am trezit... parcă m-a trăsnit... e dureros să realizezi că ai permis să ajungi atât de jos...

Și acum… pe salvator cine îl salvează?!

Privesc în urmă si realizez că tot parcursul meu a fost conturat pe ideea de „a salva”. Am venit ca un copil salvator în această lume.Mama pierduse o sarcină înaintea venirii mele, din câte am înteles ar fi fost un băiat. Părinții mei, tineri fiind, s-au panicat, se gândeau că exista posibilitatea să nu mai facă copii sau că mama nu ar mai putea să țină o sarcină, dar era prea rapid să se pronunțe în acel moment.În scurt timp, cred că după jumătate de an, mama a rămas însărcinată.Pe atunci nu erau aparate performante ca acum, conta foarte mult să fie un specialist care să supravegheze sarcina și să vadă „din ochi” dacă copilul e bine și că nașterea decurge normal. Inițial, neputând să vadă sexul copilului cu exactitate, doctorița a zis că era posibil să aibă baiat, apoi la o privire mai atentă, părea că poziția fătului nu era ideala și putea fi interpretat că ar putea fi gemeni. Într-un final, s-a constatat că eu nu mă întorsesem pentru a mă putea naște normal, având totodata cordonul ombilical de două ori rotit în jurul gâtului, ceea ce însemna că nașterea prin cezariană era singura variantă. Ai mei au rămas cu presupunerea că aș fi baiat, iar când m-am născut, mama nici nu m-a văzut prea bine din cauza durerii, ulterior a aflat că a născut o fată și a rămas surprinsă pentru că nu se aștepta, iar pentru tata cred că a fost un șoc, pentru că aștepta băiatul. Avea să vina și băiatul, după patru ani jumatate și multe rugi ale mele, deși eu așteptam o soră).

Și uite-mă, salvatoarea părinților încă de la naștere și crescând am început să-i menajez. Am fost un copil cuminte, genul de fată care se juca cu păpușile și le așeza frumos înapoi, care mânca câte o bucățică de ciocolată doar după masă. Ieșeam afară în rochiță apretată și ocoleam cât puteam bălțile, nu cumva să mă murdăresc (cred că acum nu prea-mi mai iese).De la 4 ani am mers la o gradiniță cu program prelungit, aproape de mătușa mea, pentru că nu aveam grădinița aproape și nici mijloc de transport,  ceea ce presupunea să fiu 5 zile pe săptămână cu unchii și verișoarele mele și doar două cu parinții mei. Primul an doar am plâns în fiecare zi, apoi m-am obișnuit. Ai mei mai veneau in unele zile special pentru a mă conduce la grădiniță, dar era și mai dureros. Am omis să spun că până la 4 ani eu nu mâncam singură, pentru că nu voiam să mă murdăresc ) și eram foarte atașată de mama, stând doar pe lângă ea. Crescând am văzut că am tangențe cu muzica, dansul, dar nu am îndrăznit niciodată să le spun alor mei că mi-aș dori să urmez cursuri, pentru că știam că nu-și permit. Da, de mică am încercat să preiau rolul de părinte pentru ai mei parinți, fără ca eu să realizez și fără ca ei să conștientizeze. Sunt sigură că ar fi făcut eforturi să-mi îndeplinească dorința, dar nu voiam sa mă simt vinovată de lipsurile lor. Încă din clasa 1 am început să fac naveta la școală, în comuna apropiata (ne mutaseram ), iar în timpul gimnazului și liceului am învățat în oraș, fie făceam naveta, fie stăteam pe la rude și așa am schimbat mai multe case. Am luat premiul 1 din clasa 1 până în clasa a 12-a, atunci mă gândeam că o fac pentru că așa mi-am propus, dar mereu am simțit că trebuie să răsplătesc eforturile părinților mei. Am vrut să fiu cea mai bună pentru ei, să-i fac mândri și să le arăt că pot avea încredere în mine, oriunde aș fi. Și am reusit, ai mei chiar mi-au dat libertate de alegere, am urmat facultatea pe care mi-am dorit-o și ei niciodata nu au dorit să intervină în deciziile mele, deși uneori parcă aveam nevoie de o confirmare că ceea ce fac, fac bine. Am ales facultatea de drept, deși multi oameni m-au sfătuit să n-o fac, pentru ca ai prea mult de învățat, pentru că îți trebuie bani, îți trebuie pile. Am dat pe mute tot ce am auzit și m-am încăpățânat să o urmez, pentru că de mică mă vedeam avocat, că apăr oamenii și îi ajut să demonstreze că sunt nevinovați. Pe atunci credeam că oamenii sunt doar buni. Și da, am ales facultatea tot pentru a salva oamenii, pentru a fi un model de corectitudine. Mereu m-am gândit că fiecare avem un rost în această viață, și cel mai înălțător este să-i ajuți pe cei din jurul tău. Asta am facut, m-am implicat în voluntariat, am investit în prietenii, am creat relații de iubire, fără să-mi dau seama că ceea ce făceam poate îi ajuta pe alții, poate nu ,dar pe mine sigur nu m-am ajutat cu adevărat. În fiecare relație, cu familia, prietenii sau iubitul, am investit timp, energie, emoții, trăiri și am pus toată iubirea pe care am putut eu să o ofer vreodată și mai mult de atât. În toată goana asta de a fi un ajutor nelipsit al celor apropiați, am exclus cu totul posibilitatea de a ma ajuta pe mine însămi. Am pierdut nopți, am plâns zile, săptămâni, luni, ani, mi-am călcat peste principii, am închis ochii la fiecare lucru neplăcut, mi-am amorțit simțirea cu fiecare durere, supărare, frustrare simțite și am devenit surdă la vorbele grele. M-am pus pe tavă în fața tuturor și am uitat de principala persoana care mereu a fost lângă mine și care merită toată iubirea mea : EU! Mereu am crezut în Dumnezeu, în ajutorul Lui și am ținut să-I mulțumesc atât cum m-am priceput de fiecare dată, însă îmi pare rău ca nu I-am cinstit creația așa cum ar fi fost necesar. Am auzit și am citit de atâtea ori vorba pe care Mântuitorul a rostit-o și care are atât de mult înțeles, dar nu am ascultat-o niciodata cu sufletul: „Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți!!”. Se pare că mi-a luat 25 de ani să realizez că oricât voi dori să ofer celorlalți, nu voi putea oferi niciodată îndeajuns și ceea ce au nevoie cu adevărat, pentru că nu mă iubesc îndeajuns.

În încercarea de a-i ajuta pe ceilalți, uităm să ne privim atât propriile nevoi, cât și nevoile reale ale celorlalți. De multe ori ne asumăm rolul de salvator înainte ca cel de lângă noi sa fie dispus sau pregătit să primească ajutorul nostru, de aici și vorba „Drumul spre iad e pavat mereu cu bune intenții”. Intentia noastra este bună, însă rezultatul nu este de cele mai multe ori cel dorit. Astfel, ajungem sa fim răniți și dezamăgiți de către cei pe care am dorit sa-i salvăm, învinuindu-i, însă de cele mai multe ori vina a luat naștere din dorința noastră de a ajuta o persoană, care poate nu avea nevoie de ajutor. Da, intenția a fost reala și sinceră, dar celalalt nu a simțit că se poate regăsi în ceea ce i-ai oferit, fapt pentru care a ales să se detașeze, nu din răutate, ci ca un răspuns la încercarea ta. Sunt multe nuanțe ale acestei idei, însă ideea esențială este că ideal ar fi să ne ajutăm pe noi înșine, să ne ascultăm nevoile, să ne oferim sprijin și suport în momentele bune și mai puțin bune, pentru că ne naștem singuri și murim singuri. Oricât de mult ne-ar ajuta cei din jur, nu vor putea să compenseze ajutorul pe care ți-l poți oferi tu însuți/însăți.

Da, ajungi într-un punct în care te gândești că la fel cum ai ajutat alți oameni, când s-au aflat în nevoie, ar fi normal să fii ajutat și tu la rândul tău, însă când oferi ajutor, nu faci troc, e doar o acțiune care vizează doar o direcție- de la tine către celălalt, nu și invers. Da, uneori se și întoarce ajutorul de la aceeași persoană, dar e alegerea sa. Oricum ar fi, vei primi ajutor de unde nici nu te aștepți, dar nu aștepta să primești, pentru că ai oferit. Tu ai câștigat deja. De aceea, asigurându-te să-ți fie bine, vei putea oferi dezinteresat și indiferent de reacția celuilalt, tu te vei simți mulțumit că ești bine și ai putut oferi ajutor celui care avea nevoie. E necesar să acordăm o atenție sporită persoanelor care par a avea nevoie sa fie salvate, deoarece uneori ajutorul oferit le poate opri evoluția, având mai degraba un efect negativ decât unul pozitiv. Abilitatatea de a asculta nevoile celorlalți îți va oferi mereu răspunsul la întrebări în astfel de situații. De asemenea, oricât de implicat ești într-o relație, în momentele când simți să vii înaintea celuilalt, fă doi pași înapoi, focusează-te pe respirație și întreabă-te daca intenția ta va fi un ajutor real pentru cealaltă persoană sau e doar dorința ta intrinsecă de a oferi sprijin.Totodată, tendința de a fi salvator creează posibilitatea ca cealaltă persoană sa fie o victimă și tu să-i încurajezi acțiunile sau să devina o victimă, pentru că salvatorul va sări în ajutor la cel mai mic semn, ceea ce înseamnă că îi va oferi un mediu călduț și prielnic, în care se poate victimiza, încurajând astfel o relație toxică.

Fiecare poate fi propriul salvator, dacă ajunge să se cunoască pe sine și să se încreadă în propriile forțe.

De ce alegem să oferim adesea încredere persoanelor pe care abia le cunoaștem, iar nouă ne refuzăm acest dar?

Pentru că adesea viața pe care ă trăim nu e a noastră... nu trăim pentru noi, ci pentru familie, prieteni, partener, societate... și plasăm responsabilitatea eșecurilor noastre în exterior, până când uităm cine am fost și de unde am plecat. Iar pentru unii, poate fi uneori prea târziu să se regăsească...

Atât timp cât ai suflare, nimic nu e pierdut!

Așadar…

1.Oferă ajutor numai atunci când circumstanțele sau persoana în cauza îl cer/cere.

2. Salvează-te, ca mai apoi să-i poți salva pe ceilalți.

3.Daca poți, fă bine, dacă nu, măcar nu face rău.

Și totuși.. cine salvează salvatorul ?

Salvatorul va fi salvat de el însuși, pentru că puterea se află în interior.

E necesar doar să deschidă ochii și să o îmbrățișeze! Dacă nu știe el, atunci cine?