Ai simțit vreodată ca și cum întreaga lume ți-ar fi căzut în cap? Că necazurile se înșiruie în fața ochilor tăi fără oprire? Că nu ai nicio cale de ieșire? Că oricine îți pune piedici și parcă nu mai ajungi să vezi „luminița de la capătul tunelului”? Că ai căzut în pragul disperării și nimeni nu te poate ajuta?Probabil că da.De multe ori întâlnim obstacole în viața noastră pe care le ocolim sau le învingem cu brio, dar și unele care ne pun capac. De fapt ,nu e vorba de câtă putere dai dovadă, pentru că și puterea se epuizează la un moment dat și ceea ce rămâne în urmă e deznădejdea.E vorba despre credințele noastre, acele idei mărețe pe care le îmbrățișăm și nu dorim să le lăsăm să plece, crezând că deținem adevărul absolut.Credințele proprii fac diferența între un om care alege să-și pună capăt zilelor și un om care luptă pentru a ieși la lumină, sub orice formă. Din păcate, multe dintre credințele pe care credem că le-am format noi înșine sunt idei și principii care ne-au fost inoculate de mici, de oamenii care au intrat în contact cu noi: părinți, rude, prieteni, cunoștințe, idoli…și chiar de către societate, plină de limitări și intrigi.
Aruncați o privire în jur, ascultați ce zic ceilalți și veți constata că cel puțin 80% din consistența conversațiilor noastre și a celor din jur se bazează pe „problemele” de zi cu zi. Am devenit atât de talentați în a ne plânge oful și a ne lamenta în fața celorlalți, încât parcă nici nu dorim să scăpăm de ele, din moment ce primim atenția celorlalți și ne identificăm cu aceștia prin intermediul problemelor. Boala „problemelor eterne” de care suferim, se pare că a devenit tot mai contagioasă și fără leac. Dacă ieșirile în oraș aveau cândva scopul de a ne ține departe de cotidian și a ne elibera de tot ce e negativ, ei bine, mai nou este un mod de a ne împătăși problemele celorlalți și a ne întrece în lamentări fără de sfârșit. A devenit o necesitate să facem din probleme subiectele de discuție cele mai aprinse.Nu ne mai lăudăm cu realizările noastre, ci cu lipsurile și necazurile ce ne încearcă de pe-o zi pe alta, iar dacă nu le trăim, facem noi cumva și le creăm.
Probabil ați auzit genul acela de afirmații : Ar trebui să te simți norocos că nu îți lipsește nimic, dar eu am atâtea probleme pe cap, că nu știu dacă le mai pot face față!”.Întrebarea e:Oare vrem cu adevărat să scăpăm de probleme? Sau ne-am obișnuit să jucăm rolul „victimei eterne” cât mai bine în fața celorlalți? Cerșind compasiunea celor din jur, nu vom ajunge nicăieri, din contră vom persista în marea problemelor creată de către noi. Nimeni nu ne poate ajuta în afară de propria persoană. Totul ține de voință, restul sunt povești.Sunt destule cazuri în care oameni ai străzii au devenit oameni de afaceri și totodată directori care au devenit cerșetori.Credințele alimentate de voință sunt cele care ne conduc spre succes sau spre eșec.De altfel, eșecul poate deveni succes dacă învățăm din el.
De câte ori nu v-ați surprins aruncând vina pe cei din jur și chiar pe divinitate pentru necazurile din viața voastră? De câte ori nu v-ați simțit singuri și neajutorați? De câte ori nu v-ați spus că norocul v-a părăsit? De câte ori nu v-ați lamentat spunând că nimeni nu vă iubește, că Dumnezeu nu vă iubește? De câte ori, aflați într-o situație fără ieșire, nu v-ați blestemat zilele? Acestea sunt credințe, pe care le îmbrățișăm atunci când eșuăm lamentabil. Inițial, instinctul e să plasăm vina spre altcineva, pentru că ne e greu să recunoaștem că suntem oameni și greșim. Refuzăm să coborâm de pe piedestalul pe care ne-am așezat singuri cu atâta mândrie.E mai convenabil pentru noi să spunem că fatalitatea a fost de vină, iar orice efort al nostru ar fi fost în zadar. Ulterior, când realizăm că nici învinuirea pe care o aducem sorții sau altcuiva, nu ne vindecă rănile și nici nu ne aduce eliberarea, începem să ne adâncim în deznădejde și să devenim victime eterne ale problemelor noastre reale sau iluzorii.Și odată ce ne-am depărtat de drumul de mijloc, refuzăm să mai privim înapoi pentru a găsi soluții, considerându-ne pierduți pe vecie.Ei bine, nimic nu e pierdut dacă nu credem acest lucru.Toate răspunsurile se află în noi, trebuie doar să ne oferim șansa de a le putea vedea, fiind sinceri cu noi înșine.
„Va exista întotdeauna un mâine pentru a rezolva problemele care azi păreau să nu aibă soluţie.” — Jose Saramago
Opriți-vă pentru puțin timp din alergătura cotidiană și priviți-vă așa zisele „probleme”!Priviți-le din toate unghiurile. Întrebați-vă cum le vor percepe cei din jurul vostru? Apoi priviți înăuntrul vostru și întrebați-vă ce credeți voi înșivă despre ele? Sunt cu adevărat grave sau sunt doar proiecția credințelor care v-au fost inoculate? Care sunt credințele voastre proprii, independent de ale celor din jur? Încercați să aruncați o privire în trecutul vostru, la problemele cu care v-ați confruntat de-a lungul timpului și amintiți-vă care a fost abordarea celor apropiați cu privire la ele și în ce măsură v-au influențat perspectiva? Dacă v-ați putea întoarce în trecut ați mai urma aceleași căi de rezolvare? Încercați să vedeți de ce pe unele probleme le-ați putut depăși și pe altele nu? Ce pot avea în comun problemele cu care v-ați confruntat în trecut cu cele din prezent? Încercați să aflați care ar putea fi sursa creatoare a tuturor problemelor din viața voastră. Scrieți-vă toate răspunsurile la aceste întrebări pe hârtie și aruncați o privire asupra lor.Problemele voastre sunt doar simple cuvinte așezate pe hârtie acum.Le puteți păstra în viața voastră pentru a vă măcina sufletul sau le puteți pofti spre acea ușă din interiorul vostru pe care scrie :„Ieșire”. Conștientizați că gravitatea problemelor este doar o limitare pe care v-o impuneți voi înșivă!Asumați-vă alegerile și priviți dincolo de aparențe!
„Dacă ai puls, ai şi probleme. Asta înseamnă să trăieşti: să localizezi şi să rezolvi problemele.” — Burke Hedges
Zâmbește-i zilei de azi, pentru ca ea să te celebreze!☀
05-09-2018
Distribuie
