Plecat-ai copilărie...

După ce tânjim adeseori? După copilărie, după persoanele dragi care ne-au marcat copilăria, după copiii care eram cândva…

Eu am locuit la bloc în copilăria mea și abia așteptam să plec la țară. Mi-amintesc vacanțele și weekendurile pe care le petreceam la bunica, unde, și eu și fratele meu, ne petreceam timpul jucându-ne cu verii noștri: „De-a v-ați ascunselea” , „Baba oarba ” ,„Țară ,țară  vrem ostași!” ,„Rațele și vânătorii” – erau doar câteva dintre jocurile pe care le jucam de dimineață până seara, vara sau iarna, iar noaptea somnul ne învingea. Întotdeauna asociam mirosul fumului de la sobă cu mirosul propriu al vieții de la țară, unde toți oamenii se salută, se cunosc și se opresc oricând în drum să schimbe o vorbă cu celălalt, unde oamenii au îmbrățișat proprietățile mediului. Cum simțeam miros de fum, îi ziceam mamei că miroase „a țară”, iar mama râdea. Adoram mirosul acela, care-mi pătrundea în suflet, care încă îmi zguduie ființa, amintindu-mi de bunica. Pe acea sobă de afară, vara, fierbeau și se prăjeau fel și fel de mâncăruri tradiționale, turte coapte, cartofi pe plită-scrijele (și acum îmi fac pe grătar, dar simt lipsa arsurii de pe plită), iar când erau gata, primeam semnul venirii la masă. Era minunat să ne așezăm toți la masă și să zăngănim din linguri și castroane până terminam tot de mâncat, parcă pofta era mult mai mare și mâncarea mult mai bună când erau atâția la masă.

Acum că îmi amintesc imaginea în care stăteam toți la masă, în fața „părăvanului” bunicii, iar ea stătea în picioare, privindu-ne cu drag și căldură, aș putea spune că în ochii ei întrezăream Raiul (sper că te afli acum acolo). Bunica mereu se așeza ultima la masă, așa își crescuse și copiii, oferindu-le ce e mai bun, iar dacă mai rămânea mai mânca și ea, dacă nu, nu .Zicea „Luați și mâncați voi, eu am timp să mănânc”. Oare un bătrân are mai mult timp decât un tânăr? Cât timp avem noi azi pentru cei dragi? Bunica avea mereu timp pentru tot, dar mai ales pentru noi. Era felul ei de a-și păstra simțul matern în orice clipă. Dacă aș putea să asemăn ceva sau pe cineva cu veșnicia, bunica ar fi singura.Dacă ai fi privit-o ai fi zis că îi prisosește totul, neavând nimic. În momentele când se afla în putere, găseai mereu în „părăvanul” ei ceva de mâncare, care nu se asemăna cu nimic din ce mai mâncasem până atunci.Sarea era ingredientul nelipsit din mâncarea ei și era mai mult decât suficient. Tot ce făcea ea era magic…magic de gustos, dar eu știu care era ingredientul secret: dragostea. Când am început să remarc existența bunicii, ea se făcuse micuță -mama îmi zisese că fusese cândva o femeie înaltă.Sunt sigură că tot ce a rămas, era doar dragoste.

Când era vorba de dormit, fie dormeam cu verii, care cum ne împărțeam, povestind tot felul de lucruri, fie dormeam cu bunica. Mereu doi dintre noi dormeam cu bunica, pentru că îi era urât să doarmă singură, cu siguranță, nu mai mult decât nouă. Dar era o plăcere, mai ales pentru mine.Bunica îmi împrumuta una dintre cămășile ei în care mă împiedicam și mă urcam în pat, nu înainte ca bunica să scoată din dulapul „fără fund”( îl numeam așa pentru că mereu găseai ceva bun de mâncat în el) vreun biscuite sau un fruct, care era oricum delicios numai din momentul în care bunica îl atingea.Cel mai mult îmi plăceau merele coapte scoase din rolă, cum numai la bunica găseam-atât de moi și aromate…mi-e dor …

Ceea ce m-a marcat la persoana bunicii a fost modul cum se pregătea de somn:înainte de a se schimba, se așeza în genunchi la marginea patului și rostea rugăciuni, unele după altele, cu voce scăzută, indiferent dacă noi vorbeam sau nu, ea continua să se roage cu aceeași smerenie.De obicei, preferam să tac și să o privesc - mă uimea cum putea să se roage ceasuri întregi fără oprire.Nouă nu ne spunea să ne rugăm, dar deși obișnuiam să mă rog mereu înainte de culcare, parcă mă simțeam rușinată pentru că eram destul de expeditivă. De multe ori mă întrebam ce zice, dar nu îndrăzneam să o rog să-mi spună, pentru că simțeam că era un moment al ei și voiam să rămână așa. Aproape că adormeam așteptând să vină în pat, dar nu voiam să dorm pentru că bunica mereu vorbea ore în șir cu noi până adormeam, poate mai mult decât timpul petrecut în genunchi, în fața icoanei….ceva îmi spunea că mereu era vorba despre noi-fiii ei, nepoții și strănepoții ei, în orice făcea, mai ales când se ruga. Nu voiam să pierd momentul de a vorbi seară de seară cu ea, pentru că asta ne lega, atât noi cât și ea aveam nevoie ca cineva care să ne vorbească, să ne înțeleagă …de asta copiii și bătrănii se înțeleg mereu bine, în timp ce primii trăiesc prima copilărie, cei din urmă trăiesc copilăria a doua oară prin intermediul celor mici.

Mi-amintesc că într-o zi, în vacanța de vară, găsisem vreo trei cățeluși abandonați(sau cel puțin așa credeam noi)și împreună cu verii mei și fratele meu i-am adus la poarta bunicii.Inițial ne tot furișam prin curte să le aducem mâncare și apă, până când bunica și-a dat seama și ne-am văzut nevoiți să-i povestim ce făcusem și să-i ducem înapoi, pentru că ei aveau o mamă care se îngrijorase pentru ei.Învățasem că nu ar mai trebui să luăm decizii de capul nostru.

Dacă nu ne udam toată ziua, din cap până-n picioare, stropindu-ne cu apă, în zilele de vară, cu siguranță ridicam tot praful în ograda bunicii, care săraca, nu ne zicea mai nimic, doar să ne vadă acolo.Era în grădină un măr care se cocea mai devreme decât celelalte, care făcea mere micuțe, pe care le numeam „posmăgele”.Ei bine, noi nu ne mulțumeam doar să mâncăm din copac, ci ne loveam cu ele, de multe ori treceam pe sub pom și mă trezeam cu o ploaie de mere în cap, dar mă revanșam.Era amuzant cum stăteam la rând pentru a ne spăla pe față dimineața și întindeam cana cu apă dintr-o mână în alta…bineînțeles că la final eram uzi cu totul, dar ce mai conta? Frumusețea copilăriei constă tocmai în faptul că atunci când ești mic totul e o bucurie.

Tata avea o Dacia 1310, care pe atunci era o bomboană de mașină, dar atât eu cât și fratele meu tânjeam după o „tură” cu venerabila căruță cu doi cai a moșului, iar verii mei tânjeau după o plimbare cu mașina tatălui-mereu dorim ceea ce nu avem, chiar de mici. De când mă urcase moșul prima dată pe cal, care ulterior s-a dovedit a fi și ultima până în prezent, simțeam că îmi iau zborul.Ni se părea destul de palpitant să ne zguduie căruța și să ne rostogolim unii în alții.Orice fir de iarbă ne atrăgea atenția, fiecare zi era dominată de joc și voie bună. Lumea era a noastră, dar mereu visam la momentul când vom fi oameni mari și puternici.Nu am văzut ce am pierdut decât atunci când am crescut.De aceea e bine să savurăm clipa atunci când e în palma noastră, pentru a nu pierde și ultima fărâmă de viață, înainte de a fi prea târziu.

Copilăria e unul dintre cele mai de preț daruri oferite omului, fiind atât un prieten de joacă, cât și un învățător îngăduitor, care te introduce în marele labirint al vieții, cu inocență.Îți oferă cele mai dulci amintiri și totodată, cele mai profunde regrete atunci când pleacă.

Oferiți-le copiilor șanșa de a savura copilăria!Lăsați-i la țară, să ia contact cu plantele, cu animalele, cu fiecare vietate care mișună pe pământ și nu numai.Oferiți-le șanșa unei copilării reale, nu o multitudine de lumi virtuale.Învățați-i jocurile copilăriei voastre, arătați-le locurile în care ați crescut, povestiți-le toate peripețiile prin care ați trecut.Credeți-mă, vă vor invidia copilăria și o vor pretinde pe a lor.Nu le furați amintirile, crezând că le oferiți ce e mai bun! Poate nu ați avut condițiile unui trai îndestulător, dar fiecare clipă trăită a fost veridică, cu oameni reali, cu care ați împărtășit și bune și rele.Nu-i lăsați să crească crezând că toate vacile au culoarea mov, asemenea văcuței Milka.Lăsați-i să vadă realitatea cu proprii ochi și o să vă mulțumească mai târziu!

„Inocenţa seamănă din multe puncte de vedere cu paradisul pierdut. N-o descoperim decât prin nostalgie, după ce am pierdut-o, ca şi copilăria. Ce ştiu despre inocenţă inocenţii? Ce ştiam despre paradisurile candorilor când locuiam în ele? Mă tem că mai nimic. Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret. Nemaiavându-le, ştim ce am pierdut. Nu e tema copilăriei o obsesie a maturilor? Şi poate că anumite lucruri trebuie să le pierdem ca daruri pentru a le cuceri ca virtuţi. Trebuie să ieşim din copilărie pentru a o iubi.”- Octavian Paler

Zâmbește-i zilei de azi, pentru ca ea să te celebreze!☀