Mă uit în jur și... camera mi se pare tot mai mică. Acum am început să-mi strâng lucrurile. Ei bine... e mult spus că am început. Abia am deschis ușa dulapului- cu toate amintirile și „comorile mele” și m-a străfulgerat un gând: chiar plecăm! M-a cuprins instant melancolia și m-am așezat pe covor privind către dulap... o să-mi ia o veșnicie să strâng tot... nu pentru că ar fi multe, ci pentru că fiecare lucru are o poveste. La o simplă atingere, te poartă în timp către „acel moment”. Încerc să mai alung ceața care se așterne în mintea mea și-mi zic: Am așteptat momentul ăsta de când mă știu. Acum realizez cât de mică eram când am pășit aici pentru prima dată. Aveam 7 ani, începusem clasa 1, făceam naveta cu autobuzul la școală. De atunci a început călătoria mea pe drumuri..., dar mereu mi-am dorit un loc, acel loc: Acasă, unde exista un loc doar al meu-camera mea. Am visat mereu cum o să arate camera mea, fiecare colțișor, până la cel mai mic detaliu... și adormeam în fiecare seară cu gândul la ea. Aveam deja un loc pe care-l numeam „Acasă”, mereu am avut, dar mereu am așteptat să mă simt „Acasă” cu toată inima.
De fapt, Acasă mereu a fost Acasă, chiar dacă nu am conștientizat asta. Mai bine de 18 ani, o mare parte din viața mea- Acasă- a fost aici. Acum simt că o parte din mine se zguduie din temelii. Toate amintirile se derulează ca un film nesfârșit în minte: toate mesele în familie, după slujba de Duminică, toate sărbătorile cu bunătăți pregătite în familie, fiecare succes împărtășit, fiecare eșec peste care am trecut împreună- lacrimi, bucurii, joacă, suferință, oameni pe care i-am pierdut, dar care au rămas vii în inimă, insomnii, visuri și vise... . Aici s-a născut „Fărâme de suflet” , primul meu blog- am stat două zile, non-stop, să creez site-ul și am simțit că am revoluționat lumea... lumea mea, cu siguranță. Tot aici a fost gândit și creat conceptul „Miez”, pas cu pas.În această casă am fost copil, adolescentă și am devenit femeie, acest loc a fost martor al evoluției mele și refugiu de fiecare dată când lucrurile o luau razna. Câte seri stăteam întinsă pe covor și priveam pe tavan... în altele dansam ca și cum ar fi fost petrecerea vieții mele, în altele plângeam cu suspine... iar în altele, citeam sau mai bine spus savuram o carte în liniștea serii, pe care mereu am iubit-o. Oamenii nu se atașează de lucruri, ci de viața pe care lucrurile o absorb. Mereu îți vei aminti de bucuria de a fi copil, mereu când vei păși în locul copilăriei tale și vei gusta din mărul smuls din pomul în care te cățărai cândva, te vei teleporta în timp- în acel moment.. și te vei revedea copil- fără scuturi, fără etichete, fără așteptări... doar tu și ochii care-ți strălucesc privind către Cer.
Tu erai de ajuns!
Oare acum de ce nu mai e de ajuns să fii Tu?
Privesc fotografiile, rând pe rând.Trag aer în piept și las să plece orice urmă de regret. Privirea mi se oprește pe fiecare persoană care s-a alăturat drumului meu o vreme și apoi și-a căutat alt drum. Puțini sunt cei care au rămas și mai puțini sunt cei care vor rămâne... locurile goale au fost ocupate de oameni noi, care vor pleca și ei când își vor fi încheiat misiunea în viața mea... dar un lucru e clar: de propria persoană nu scapi nicio clipă (în caz că îți dorești). Acum fac bilanțul pentru anii ce-au trecut și aleg ce iau cu mine, mai departe. Realizez încă o dată cât de ușor te obișnuiești să fii într-un loc și cât de greu îți este să te detașezi- de un loc, lucru, sentiment, trăire, emoție... cel puțin eu așa sunt. Am alimentat dorința copilului din mine ani la rând, ca să realizez acum, punând copilul față în față cu adultul, că „Acasă” e un sentiment, nu un loc. Acasă e familia care mi-a fost alături mereu, părinții care mi-au oferit iubire, grijă, educație, m-au crescut cum au putut mai bine și mi-au oferit modelul unei familii pe care îmi doresc să o clădesc, la rândul meu; fratele meu, care mi-a fost și-mi este slăbiciune și sprijin, prieten și bucuria de după orice supărare. Când realizezi toate astea- „o cameră a ta” e departe de a mai însemna „Acasă” și cu atât mai puțin un ideal. Da, acum probabil copilul din mine va sări în sus de bucurie de fiecare dată când va reveni în noua cameră, pe care o va aranja așa cum și-a dorit dintodeauna, însă pentru adultul care am devenit, e o conștientizare a lucrurilor cu adevarat importante în viață, care te construiesc ca om: familia, iubirea, credința, susținerea, încrederea, comunicarea... și lista poate continua. Simt că sunt prea multe de spus... se încheie un volum din viață, însă urmează să se rescrie unul nou, mult așteptat-tot împreună.
Nu știu cât va dura să împachetăm tot, deja au curs lacrimi, probabil șirul își va urma cursul, până când va rămâne un mare gol. Încă nu pot să-mi imaginez momentul când vom închide ușa casei pentru ultima oară... când tot ce a fost va rămâne în acest loc cald...dar cred că inima va păstra o copie.
Știu doar că sunt recunoscătoare pentru fiecare clipă pe care am trăit-o aici, pentru viața simplă și liniștită, pentru tăria cu care am mers mai departe-împreună. Casa devine tot mai goală de lucruri, dar tot mai îmbrăcată de trăiri, de amintiri, de viața pe care am pus-o fiecare dintre noi, în parte, dar și împreună...în orice clipă petrecută „Acasă”.
Mulțumesc, Doamne, pentru vechea și noua Casă!
În curând vom pleca de Acasă... către noua Casă, pentru care părinții mei au muncit pe brânci ani de zile... casa pe care ne-am dorit-o cu toții... care de acum încolo va fi- Acasă... și doar- a noastră!
15-01-2025
Distribuie
