A venit septembrie, mai răcoros, aducând cu el norii gri ce au înghițit soarele palid…iar eu privind spre cer, jeleam plecarea verii.Renunțasem la ideea de a revedea marea, dar totuși simțeam un gol neatins de valurile mării.În ultimii 4 ani am fost nelipsită de la mare, parcă devenise o tradiție să o revăd iar și iar, în fiecare vară. Vara se sfârșise, dar în niciun caz nu mă părăsise gândul de a păși și anul acesta pe nisipul grunjos, care se lasă învelit de mătasea mării spumoase.Mă hotărâsem că indiferent de piedici, porneam spre mare. Voi povesti detaliile drumeției într-un alt articol.Marea e cea care ocupă un loc aparte în inima mea.
Am plecat sâmbătă seară din Iași și duminică dimineață pășeam în gara din Costinești Tabără. Imediat ce am lăsat bagajele la hotel, am dat fuga spre mare.Drumul părea mai lung și parcă pașii mei deveneau tot mai înceți. După un sfert de oră, am zărit-o…la fel de albastră și totuși mult mai agitată ca de obicei.Mi-aș fi dorit, ca pentru o secundă, să-mi pot lungi brațele pentru a o cuprinde cât mai aproape de inima mea, care tânjise după ea întreaga vară.
Am aruncat șlapii din picioare și am călcat pe nisipul ticsit de scoici.Având în vedere că era totuși dimineață, era rece la primul contact, păstrându-și totuși, finețea la atingerea tălpilor.În sfârșit, eram Eu și MAREA. Tăceam. Ea dădea glas valurilor care se revărsau la mal.O ascultam. Pentru un moment parcă îmi pierdusem identitatea. Eram în fața ei și în același timp mă simțeam ca făcând parte din conținutul ei, alături de fiecare turist care pășise în imensitatea ei.Diafanitatea ei se reflecta în transparența sufletului meu.Interiorul meu se deschise în fața mării fără ca eu să scot un cuvânt sau să mă mișc.Acum mă alăturam milioanelor de suflete pe care marea le pătrunsese.Mă simțeam atât de …Eu.Era un amalgam de stări: emoție, trăire, bucurie, nerăbdare, încredere, speranță…parcă totul era cuprins într-un singur cuvânt, o singură entitate: MAREA! Ați remarcat ce sunet cristalin aduce cu sine rostirea acestui cuvânt? Atât de plin și deschis.Vis și realitate.Speranță, dar mai ales libertate!
Libertatea e suprema cheie deținută de mare.Stând în fața mării, cu sufletul răscolit și ușa inimii deschisă larg…mi-am dat seama că ceea ce m-a atras întotdeauna spre mare e pofta de libertate.În imensitatea și transparența ei, marea e mereu liberă. Ea nu are bariere. Oricât ar încerca omul să ridice stavile în calea ei, ea mereu va triumfa, pentru că libertatea îi hrănește puterea.Când marea e agitată, nu poți decât să o contempli.În clipa în care ai provocat-o, sperând să-i învingi valurile, poți fi sigur că ai pierdut înainte de a începe.Privește marea de la mal și nu-i vei vedea capătul, în schimb te va absorbi cu totul în imensitatea ei.La o primă vedere e cristalină, calmă, jucăușă, dar misterul se află în adânc, oricât ai încerca să-l pătrunzi ar fi în zadar.E atât de simplă, atât de previzibilă uneori și totuși de nepătruns.E reflexia a tot ceea ce simți și trăiești.
M-am așezat pe nisipul neted, cât mai aproape de valurile care-mi absorb picioarele.Mi-am dat seama că iubesc marea mai ales pentru faptul că pot vedea în ea tot ce se află ascuns în interiorul meu, departe de ochii lumii și chiar de ai mei.E oglinda care redă tot ce se petrece înăuntrul meu, cât mai veridic posibil:calități-defecte, reușite-eșecuri. Privind valurile care-mi mângâie pielea, am simțit cum apa s-a revărsat în sanctuarul meu lăuntric și a curățat fiecare rană adâncită de remușcări și regrete, luându-le cu ea cât mai adânc în mare. Ce ușurare! Ce efect miraculos poate avea marea doar privind-o!E magică. E harta către sufletul tău.Ohh, cât o ador!
Mai mult decât atât, am înțeles că marea înseamnă unitate.Ea aparține tuturor și totodată fiecăruia în parte, dar în același timp, noi suntem înglobați în imensitatea ei.Nu e întămplător faptul că cea mai mare parte din noi reprezintă apă.La naștere, corpul nostru este alcătuit 75 % apă, iar la bătrânețe ajunge la 50%.Ideea e că apa face parte din noi și tot aceasta este cea care ne menține în viață.Practic, îi datorăm existența fiecarei părticele din noi.Apa e viață, existență, sănătate și bucurie! Marea ne cheamă spre ea pentru ca fiecare picătură de apă să se adauge consistenței sale, să răspundem chemării întregii firi a naturii,de care ne-am detașat cu totul și astfel să ne regăsim pe noi. Natura, cu tot ce cuprinde ea a fost creată înaintea noastră pentru că de ea depinde existența noastră, umană. Când vom răspunde strigătului naturii de a ne alătura acesteia, atunci vom fi cu adevărat noi, în comuniune cu tot ce ne înconjoară. Oricât am pretinde că ni se cuvine totul, de fapt nu deținem nimic. Suntem niște musafiri pe Pământ și nimic mai mult.
Am stat patru zile la mare, insuficiente pentru a-mi ostoi dorul de mare.Cert este că pe cât de emoționantă și profundă a fost întâlnirea mea cu marea, pe atât de melancolică a fost despărțirea de aceasta.Am dat să plec, fără să mai privesc în urmă, dar strigătul mării îmi zdruncina sufletul.M-am întors și am pășit cu pași repezi spre ea .Am zăbovit cu picioarele în apa spumată și relativ rece …și am închis ochii pentru a păstra în minte atingerea mării până anul viitor. Deși îmi era greu să plec, mi-am luat rămas bun de la mare cu un zâmbet și i-am promis în taină că voi reveni și anul următor.
De câte ori aveți ocazia să fiți în prezența mării, nu ezitați să o contemplați în liniște. O să vă molipsiți de pacea cristalină pe care apa v-o prelinge în suflet. Priviți-o! Ascultați-o! Fiți siguri că vă cunoaște ofurile, dar vă va ajuta să uitați de ele! Bucurați-vă de mare în orice moment al anului.Bucurați-vă de întreaga natură și iubiți-o!Astfel vă veți prelungi viața!
Zâmbește-i zilei de azi, pentru ca ea să te celebreze!☀
15-09-2018
Distribuie
