Mai

Mai
Mai respiră puțin… dar cu adevărat.
Nu superficial, nu pe fugă.
Respiră ca și cum te-ai întoarce acasă, în tine.
Fă loc aerului să-ți mângâie rănile,
să-ți lumineze clipele în care ai uitat de tine,
să-ți reamintească: ești viu, ești întreg, ești aici.

Mai stai.
Stai cu tine, nu ca o obligație, ci ca o ofrandă.
Stai fără a face, fără a demonstra, fără a împlini.
Doar fii.
Stai cu tăcerile tale, cu gândurile care vin și pleacă,
cu emoțiile care cer să fie simțite,
nu reprimate, nu alungate, nu judecate.

Mai întreabă-te:
Ce îmi doresc eu cu adevărat?
Nu ce ar trebui.Nu ce se așteaptă.Nu ce se cere.
Ce îmi spune inima mea,
acea voce fină și blândă,
pe care o acopăr de atâtea ori cu zgomotul lumii?

Mai ascultă-ți inima.
Nu doar când doare.
Ci și când tresaltă ușor,
când te cheamă spre acel ceva mai autentic, mai al tău.
Ascult-o când e liniște și când e haos,
pentru că acolo se află busola.
Și dacă bate prea tare, nu te speria.
Poate e doar bucuria de a fi văzută...și recunoscută.

Mai filtrează-ți gândurile.
Nu tot ce îți trece prin minte îți aparține.
Nu tot ce ai învățat e adevăr.
Mai alege ce păstrezi.
Ce vrei să crești.
Ce merită să-ți ocupe spațiul nesfârșit al minții.

Mai deschide ochii.
Dar nu doar spre lume, ci și spre tine.
Privește-te cu sinceritate, cu blândețe,
cu ochii aceia pe care doar iubirea îi poate avea.
Vezi câte ai îndurat.
Câte ai clădit.
Câte ai lăsat în urmă, ca să fii tu – așa, în forma de azi.

Mai privește-ți sufletul.
E acolo, poate ascuns sub griji, sub așteptări,
dar încă luminos, încă viu.
Nu te-a părăsit niciodată.
Mai ai o șansă să-l îmbrățișezi.
Să-i spui: iartă-mă că te-am uitat.
Hai să mergem mai departe, împreună.

Mai scrie o fărâmă din tine
pe aripile visurilor tale.
Scrie din rană și din vis,
din dragoste și din teamă,
scrie ca și cum ai înflori în cuvinte.
Lasă-ți amprenta, lasă-ți urmele,
nu pe asfalt, ci în suflete.

Mai pune o cărămidă
la construcția încrederii în propria persoană.
Chiar și când tremuri.
Chiar și când nu vezi încă forma casei tale interioare.
Fiecare gest de iubire de sine e o piatră la temelie.
Fiecare „merit” spus sincer e o coloană.
Fiecare pas, oricât de mic, e un viitor etaj.

Mai pune grijă față de tine
în buzunarul hainei.
Ia-o cu tine,
când ieși în lume, când te întâlnești cu ceilalți.
Nu lăsa sufletul acasă.
Nu te abandona pentru a fi plăcut, înțeles, acceptat.

Mai ridică ochii spre Cer.
Acolo unde tăcerea nu e singurătate, ci rugăciune.
Acolo unde lumina îți aduce aminte că ești creat din ea.
Că tot ce cauți „Sus” e, de fapt, și în tine.

Mai umple-te de lumină.
Nu doar cuvinte, nu doar concepte.
Las-o să te pătrundă în oase, în sânge, în gând.
Să-ți limpezească umbrele și să-ți reamintească
că nu ești frânt, ci în transformare.

Mai trăiește în prezent.
Nu doar ca teorie, ci ca alegere vie.
Privește în jur.
Ți-ai văzut azi mâinile?
Ai simțit gustul ceaiului/cafelei?
Ai observat cum se întinde lumina pe perete?
Viața nu e în altă parte. E aici. Acum.

Acum este momentul. Prinde-l.
Cu palmele tremurânde, cu inima întreagă sau spartă.
Dar prinde-l.
Fă din el o scânteie.
Sau o poezie.
Sau o tăcere sacră.

Dar fă-l al tău.

Mai...
Mai lasă-ți inima să bată fără teamă.
Să se deschidă larg, chiar dacă a mai fost rănită.
Nu toate iernile țin o viață.
Și chiar dacă ai adunat zăpezi în piept,
în tine există muguri care așteaptă o singură rază ca să înverzească.

Mai plânge, dacă ai nevoie.
Nu e slăbiciune, e eliberare.
Lacrimile sunt drumuri sfinte pe care sufletul le parcurge
ca să se întoarcă la el însuși.

Mai rămâi cu tine în întuneric,
dar nu ca să te pierzi,
ci ca să descoperi că după colț te așteaptă lumina.
Fără a te compara, fără a te micșora.
Doar tu, în adevărul tău,
dezbrăcat de măști, curat de zgomot.

Mai atinge-ți visurile, chiar și pe cele uitate.
Le simți? Pulsează încă.
Poate nu mai sunt la fel,
poate au crescut, s-au schimbat,
dar sunt vii.
Au nevoie de o clipă de curaj,
de un gest mic,
de un „vreau” rostit din inimă.

Mai rostește cuvinte de drag
când te privești în oglindă.
Nu te uita doar ca la un trup care trece prin timp.
Uită-te ca la o minune.
Pentru că ești una.
Pentru tot ce ai fost, pentru tot ce ești,
pentru tot ce devii fără să-ți dai seama.

Mai iubește viața, chiar și când nu te iubește ea înapoi.
Pentru că nu e despre reciprocitate.
E despre alegerea ta de a străluci în ciuda tuturor norilor.

Mai spune “Da” bucuriei simple:
o cafea caldă într-o dimineață răcoroasă și înnorată,
o rază de soare pe podea,
o îmbrățișare necerută,
o pagină care te atinge,
o liniște care te îmbrățișează.

Mai...
Mai culege din lume ce te înalță,
dar nu uita să te plantezi adânc în țărâna ființei tale.
Să știi cine ești,
chiar și când lumea nu știe.

Mai trăiește.
Nu pe jumătate. Nu în așteptare.
Ci pe deplin.
Ca și cum azi e o operă de artă,
și tu ești și pensula, și culoarea, și mâna care creează.

Mai simte. Mai speră. Mai scrie.
Mai închide ochii și încredințează-ți visurile Cerului.
Acolo, sus, se face loc și pentru cele care par imposibile.

Mai crede în drum, chiar și când nu ți se arată tot.
Unii pași se fac cu ochii închiși și sufletul deschis.
Și chiar dacă te simți obosit, mergi.
Pentru că inima știe.
Pentru că viața e aici.
Și tu ești în ea,
cu tot ce ai fost, cu tot ce ești, cu tot ce vei fi.

Mai…
Mai iubește.
Mai iubește-te.
Mai crede.
Mai respiră.

Pentru că Ești,
și asta e deja o binecuvântare.