Durerea...

Oftezi…hmm... oftez iarăși… oftezi.

Te oprești, nu pentru că vrei, mai mult pentru a-i da și oftatului răgaz să se adune.Oftatul e gura de aer a durerii… și nu numai, a tot ce apasă sufletul…

Nu știi unde se simte mai aprig durerea, bănuiești că în inimă, pentru că e organul „simțitor” al omului… dar nu mai ești la fel de sigur acum. Tinzi să crezi că durerea nu face discriminare între organe, e chiar darnică și îmbrățișează tot corpul, îl amorțește, îl stoarce de vlagă, îl strânge strâns și sufocant… până când durerea e una cu trupul.Nu mai distingi ce doare, pentru că totul e durere. Poate că și durerea e o altă față a iubirii, pe care nu dorim să o vedem, o neglijăm, o lăsăm deoparte, trecem pe lângă ea, nici nu o privim, ne mințim că nu există și nu ne va atinge niciodata … dar ea ne privește tăcută într-un colț, rabdă, adună, speră că vei arunca o privire către ea și o vei îmbrățișa din proprie voință, că îi vei face loc în interiorul tău, că o vei liniști, înainte de… înainte de a erupe. 

Ne ațintim privirea către durere numai când lava ei arzătoare ni se scurge prin trup, până când acoperă tot și se solidifică.Abia când corpul geme de durere, îndrăznești să te uiți în ochii ei… și realizezi că ai creat un monstru prin prisma negării și a lipsei de reacție. A fost mereu lângă tine, a dat să te prindă de mână și te-ai retras, a vrut să se sprijine de umărul tău și ți-ai întors privirea, cu fiecare pas făcut pentru a se apropia de tine, tu te depărtai tot mai mult, crezând că durerea nu poate avea loc în viața ta.Ceea ce nu știi tu e că atunci cand iubirea, înțelegerea, încrederea, susținerea, comunicarea eșuează rând pe rând, singura care culege rămășițele eșecului fiecăreia - este durerea.Ea îmbrățișează tot ce e negativ și disprețuitor și le face loc în interiorul său, sperând că va veni un moment în care deținătorul tuturor acestor sentimente, emoții și trăiri, le va putea oferi o nouă formă, demnă de a fi privită.

Da, după îmbrățișarea durerii, trupul cade la pământ fără pic de viață… crede că la orizont se întrezărește sfârșitul, că s-a terminat și cu această viață. Are multe să-i reproșeze durerii: De ce el? De ce acum? De ce?... câte întrebări ar mai putea fi, toate având același răspuns, pentru că TU. Pentru că tu ai permis să ajungi în acest punct. Pentru că tu ai ales să privești selectiv viața. Pentru că ai ales să fii orb și surd.Pentru că ai primit semnale și ai refuzat să le iei în seamă.       

Pentru că … TU.

Simți cum rămâi fără aer, fiecare organ e amorțit, parcă totul se află într-o lentoare apăsătoare.Pieptul e acoperit de ace, care intră tot mai adânc în piele, te ustură…inima e prinsă în niște gheare ascuțite, care o sugrumă, ba rapid și brutal, ba încet și tot mai strâns…în rest e o negură de nepătruns, care își croiește drum până în măduva oaselor. E durerea, care abia acum își toarce povestea. Acum o auzi, acum o simți… de nevoie, nu de voie. O privești fără pic de emoție și ea încă mai are putere să-ți zâmbească.Simți că e sinceră.Ea știe că va trece, știe că-i porți pică acum, dar ușor- ușor vei realiza că de ea aveai nevoie, de singura pe care ai neglijat-o de atât de mult timp.Poate ar trebui să o iei de mânâ și să-i simți răbdarea în care e învelită. De când nu ai mai avut răbdare? Mai știi ?

Îndrăznește să prinzi durerea de mânecă, iar ea te va prinde de umăr.Nu spune nimic, dar simți. Va fi bine, nu acum, nu curând... dar va fi.Te sperie ca nu știi încotro să apuci, încerci să-i spui, dar ea își așază palma pe pieptul tau.Raspunsul e acolo, în interior.Lasă lava întărită să se desprindă în timp, pentru ca trupul să poată reveni la viață, într-o formă mult mai evoluată.

Acum e vlăguit, palid, fără pic de energie, îi e rușine să fie atins de lumina zilei, unde fiecare imperfecțiune este privită de mărețul Soare. Dar cine e lipsit de imperfecțiuni? Unicitatea se naște din imperfecțiune.O lume nouă se va așterne în fața ta, pentru că tu vei fi „ca nou”.

Dar până atunci…

Rabdare …!