Domnișoara M.

Nu prea am parte de revelații... de fapt cred că ceea ce o să povestesc este o revelație dintre puținele pe care le-am primit de-a lungul timpului și probabil singura care mi-a rămas gravată în minte. Cred că ține și de moment și de cât de mult îți dorești să primești un anumit mesaj, care să te trezească de-a binelea.

Acum câteva zile, ieșisem la o plimbare cu prietena mea, vremea era superbă- un soare curajos ne ghida pașii prin peisajul tomnatic. Am luat orașul la pas, iar după o plimbare lungă, ne-am oprit pe o canapea din mall și ne-am adâncit în discuții diverse, despre viață... am avut împreună astfel de discuții încă din gimnaziu și probabil că o vom ține tot așa. Nimic nu se compară cu poveștile interminabile purtate cu cineva drag.

Tocmai ce îi admiram bluza verde smarald, vaporoasă și atât de plăcută la atingere, că privirea ne-a fost distrasă câteva momente- în fața noastră, o doamnă în scaun cu rotile, își făcea cu greu loc printre oamenii care treceau grăbiți unii pe lângă alții. Doamna se împingea cu picioarele pentru a înainta, iar mișcarea părea mai mult jucăușă  decât chinuită, la o privire mai atentă. Purta în mână o mică sacoșică în care-și ținea diverse lucruri, iar deodată tresărise când o altă doamnă aruncase un leu în interiorul sacoșei. S-a oprit dintr-odată și zise mai mult pentru sine: Uite că mi-a dat bani... dar eu nu sunt săracă, nu am nevoie de nimic. Se uita ba la ban, ba în direcția în care trecuse respectiva doamnă, care dispăruse fără urmă. Parcă voia să explice neînțelegerea, dar oricum nimeni nu o vedea... oamenii treceau valuri -valuri, fiecare purta cu sine propriile probleme.

A dat să plece și apoi a s-a întors și ne-a privit. Îi atrăsese atenția bluza verde a prietenei mele, dar mai mult decât atât, știa că noi o văzusem, așa cum era. Se apropiase de noi suficient cât să o putem auzi, dar în același timp cât să nu ne invadeze intimitatea. Mi-aș fi dorit să pot fotografia acel moment, dar oricum mi-a rămas întipărit bine în minte. Nu știu să vă spun cât a durat conversația- în jur de jumătate de oră, mai mult sau mai puțin, știu doar că viața unui om ni s-a dezvăluit pentru a căștiga timp prețios din propriile vieți și cred că asta spune tot. Am fost absorbite cu totul de acea femeie minunată, parcă timpul se dilatase, uitasem unde suntem, ce am vorbit înainte... eram doar noi 3. Nu uitați că eram în mall... e aproape imposibil să crezi că poți sta liniștit într-un cerc restrâns...

Încercați să creionați în minte imaginea acestei doamne, pentru că mesajul are sens doar „privind-o” așa cum este. Aflasem târziu în conversație numele ei, pentru că vorbea cu atât de multă naturalețe cu noi, încât nu te lăsa inima să o întrerupi. O femeie slăbuță, îmbrăcată modest: un tricou negru cu imprimeu colorat, un cardigan negru cu forme geometrice aurii, achiziționat cu puțin timp în urmă( ne-a împărtășit că mai avea unul acasă, mereu își cumpără 2 articole de același tip- este plăcerea ei), pantaloni negri, comozi, șosete colorate și o pereche de pantofi de piele, care păreau a fi la fel de confortabili și să nu uităm de căciulă, de o nuanță- galben muștar (veți înțelege și rostul ei) -aflată într-un scaun cu rotile metalic, care era ruginit pe alocuri, dar doamna era foarte mulțumită de utilitatea lui. Ne împărtășise că avusese mai multe scaune, mai scumpe, cu atașamente de plastic, care cedaseră în timp și care îi dădeau de furcă, iar de ceva timp era liniștită de modestul mijloc de transport. Ne spusese cu zâmbetul pe buze că îi plăcea să-și facă vânt cât mai repede cu picioarele, și să alunece cât mai mult timp printre oameni. Își folosea picioarele să-și ia avânt, pentru că mâinile erau încleștate spre interior și nu-i erau de ajutor, fiind aproape imposibil să apuce mânerele scaunului cu rotile. Totuși, învățase să vadă mereu partea plină a paharului și chiar afirma că se simte privilegiată când oamenii se oferă să o conducă, să o ridice în brațe...cum de fiecare dată șoferul autobuzului se coboară spre a o ajuta să urce în mijlocul de transport. Bucuria ei este cu atât mai mare cu cât intră ușor în vorbă cu oameni, de toate vârstele și chiar se împrietenește cu ei, furându-le măcar un zâmbet (pe noi ne-a topit de-a dreptul). Ea este exemplul viu că se poate să privești lucrurile pozitiv în orice situație te-ai afla...și chiar oamenii din jur sunt mai receptivi și binevoitori, ca răspuns la bucuria emanată.

Domnișoara M., căci ne-a împărășit că n-a fost căsătorită niciodată și nici nu are copii, era acum în grija surorii. Imediat ce s-a apropiat de noi ne-a mărturisit că are bani și se întreține din resursele proprii (refuzase să se pensioneze pentru a se bucura de libertate), că niciodată nu a cerut ajutorul nimănui, cu atât  mai puțin celor străini și că își dorește din suflet să aibă libertate de mișcare. Nu numai că doamna avea un chip luminos, pe care se citea bunătatea și bucuria de a trăi, ci avea și umor. A plecat de acasă spunându-i surorii ei că iese să ia aer, iar ea mersese către autobuz și venise până la mall, departe de casă, să-și ia rochie și pantofi, ba chiar doi studenți s-au oferit să o însoțească atât la dus, cât și la întors, pentru a fi în siguranță... și iată că era în mall în acel moment, în compania noastră, povestind peripeția. Vorbea cu atât patos despre rochia mult dorită, încât ochii îi radiau de bucurie. De când a început să vorbească eram toată un zâmbet și nu pierdeam nicio clipă să o privesc cu admirație.

Ați zice că e o nebunie să plece departe de casă, probabil cei dragi se îngrijoraseră, dar cine îi poate lua libertatea?

Trăia liber, scaunul cu rotile nu o oprise din a se bucura de viață, nici anii bătrâneții nu i se citeau pe chip, deși avea 70 de ani, îmbătrânea frumos și curat. Domnișoara M. avea curajul pe care puțini tineri îl au, de a trăi frumos, în ciuda îngrădirilor societății, probabil curajul pe care nu-l avusese în tinerețe. Ne-a mărturisit că dacă ar fi să dea timpul înapoi, probabil s-ar fi căsătorit de tânără și ar fi făcut 10 copii, nu s-ar mai fi gândit la carieră. Da, a ales cariera și s-a dedicat profesiei sale, până când o mică neatenție i-a schimbat viața pentru totdeauna.

Domnișoara M. n-a fost mereu așa... în 2015 a luat parte la un eveniment și după ce se terminase conferința urma să se servească masa, moment în care a a ieșit pe terasa care se afla la etaj și privind în zare,  îi atrăsese atenția o pereche de tineri. Fără să-și dea seama, a pășit înapoi câțiva pași, pentru a-i vedea mai bine, moment în care a alunecat și a căzut în gol chiar pe trotuarul în costrucție, unde erau înșirate bucăți de granit. Lovitura a fost de mare impact, paralizându-i întreg corpul. Din acea clipă nimic nu a mai fi putut fi la fel...

Au urmat 6 ani de stat la pat, nu-și putea mișca nici gura, nu putea mânca... 6 ani în care a plâns fără încetare... ne-a mărturisit că în tinerețe avusese ochii mari, albaștri, dar acum aceștia erau doar o amintire. Dacă ar fi să spunem, din perspectiva a noastră, ochii doamnei încă erau deosebit frumoși, pentru că se întrezărea în ei un cer de blândețe. În timp, au început să dea roade tratamentele și terapiile, scaunul cu rotile i-a fost și îi este de mare ajutor, poate mânca, vorbi, are un spirit de observație cum rar întâlnești și o memorie de elefant. Căciula o ajută să se țină la distanță de otită și de tot felul de afecțini, fiind mult mai sensibilă la stimulii exteriori. O doamnă simplă, dar îngrijită și mai presus de toate... bogată sufletește.

Stăteam și o priveam, o ascultam, călătoream în timp cu fiecare cuvânt rostit și tot nu realizam că această femeie puternică venise de nicăieri în fața noastră să ne povestească o viață de om, într-un mod jovial și asumat. Mie mi se pare că acest om înflorește cu fiecare clipă ce trece, sbulberând orice preconcepție.

Vă puteți imagina câtă putere a avut și are Domnișoara M.?

O femeie care să stea 6 ani la pat, în suferință, să plângă neîntrerupt și totuși să fie acum, după alți 3 ani de luptă,  în fața unor femei care abia își descoperă feminitatea, să le povestească propria viață cu atâta poftă și acceptare, e de domeniul irealului... și totuși s-a întâmplat. Și acum mi-e greu să exprim în cuvinte impactul... ca o adiere plăcută de vânt, care îți gâdilă urechile, dar care te zdruncină puternic, odată ce-și face loc în interior.Probabil că, dacă ar fi avut 10 copii (și nepoți de la fiecare) nu ar fi fost în acea clipă în fața noastră și cu siguranță nimic din cele așternute mai sus nu s-ar fi povestit... dar cu siguranță ar fi fost o bunică extraordinară. Cred că fiecare își are propriul curs al vieții, care îi este dat spre a-l urma cu bucurie. Uite că mai există și oameni bucuroși cu adevărat- Domnișoara M. e dovada vie.

Pentru o jumătate de oră- doar o canapea, 2 tinere obosite de presiunea societățăii și Doamnișoara M., venită de nicăieri, pentru a le oferi învățătura vieții lor. Mai ziceți ceva...

Probleme? Care probleme?

Când îți este dat să ai în fața ta un om în adevăratul sens al cuvântului, ca o carte deschisă, mai poți cere altceva?

Pentru mine acel moment a fost cusut cu fir de aur în mintea mea... și în cele mai ascunse colțuri din interiorul ființei mele... nu-mi vine să cred ...încă...cât de multă bucurie încape într-un om, care la prima vedere ar avea mult mai multe motive să fie supărat pe viață, din perspectiva noastră, a oamenilor sănătoși, care aleargă cu problemele în brațe, ca la un maton.

A venit, ne-a prezentat cartea vieții și s-a retras demn, nu înainte de a ne ura de bine și să avem grijă de viața noastră. Poate că ea nu mai poate schimba foarte multe lucruri, dar noi încă putem.

Haideți să apreciem viața așa cum este acum, pentru că nu știm ce ne rezervă clipa ce va urma!

I-am urat și noi de bine sufletului cald din fața noastră și ne-a răspuns cu cel mai sincer zâmbet. Oricât priveam în urma ei, nu reușeam să văd vârsta pe care o amintise și nici accidentul care lăsase urme... Domnișoara M. era doar suflet și atât. O revelație... stând pe canapea, în mall.

Pot spune doar: Mulțumesc! Mulțumesc din inimă acestei femei! Mulțumesc, Doamne!

Poate o voi mai revedea sau poate nu, dar a fost...

 ALTCEVA...