Întrebarea aceasta e pe buzele multora, chiar și a cunoscuților, a rudelor, nu și pe ale mele. Înainte să am un blog, mă întrebam „de ce nu scriu?”. Aveam idei, aveam plăcerea și imboldul de a scrie, dar amânam momentul, găsindu-mi scuze…dar și întrebarea asta a luat sfârșit, odată ce mi-am luat inima în dinți și am început să scriu …Am primit remarci de genul „Nu ai ce face!” , „E o pierdere de vreme!” , „Probabil că te plictisești!” etc… și la fiecare am replicat : Scriu pentru că îmi place !. Poate părea bizar pentru unii, probabil mi-ar spune că într-o lume a vitezei, a lipsei de timp, a haosului cotidian, lumea abia mai citește câteva fraze, apăi să scrie …ei bine mai există și oameni care scriu din plăcere, pentru că simt să facă asta și își pun sufletul pe tavă în fața cititorului. Da, poate părea pueril, lipsit de sens, dar nu și pentru cel care scrie.
„De ce scriu?” Pentru că scrisul e libertatea mea. Scrisul e puntea dintre mână și inimă. Doar scrisul le-a adus împreună. Doar prin scris mă simt cea mai „Eu”. Cu fiecare cuvânt pătrund în interiorul meu. Nimeni nu mă poate condamna pentru ceea ce scriu, pentru că nu va simți niciodată cuvintele asemenea mie, fiecare o va face în felul său și va oferi propriul înțeles cuvintelor sale. Scrisul mă ajută să fiu umană, să-mi amintesc că lucrurile mici fac diferența. Poate m-am făcut greșit înțeleasă, scrisul nu e o formă prin care doresc să mă afirm în fața lumii, ci un mod de a mă cunoaște mai bine pe mine însămi.Scriind, dau viață gândurilor mele, emoțiilor, trăirilor, sentimentelor a tot ce e ascuns de ochii celorlalți …și chiar de proprii ochi. Se poate spune că e o formă proprie de meditație. Poate e o coincidență sau poate nu faptul că, atunci când am împlinit un an, primul lucru pe care l-am ales a fost stiloul, poate acesta a fost darul meu primit de Sus.
De multe ori, înainte să adorm, mintea îmi este străfulgerată de șiruri de cuvinte, care nu se mai termină. Parcă fiecare cuvânt își alege locul unde va fi așezat, venind singur la mine, la momentul potrivit. Nu degeaba se spune că noaptea este cel mai bun sfetnic, cum îmi așez capul pe pernă, gândurile curg șiroaie, până când o idee poposește mai mult timp în mintea mea și în acel moment știu că despre asta voi scrie mâine. În timpul zilei, mi se întâmplă să găsesc mai multe subiecte pentru articole, dar știu că nu e momentul potrivit pentru a le aborda, până când nu primesc și acordul nopții. Nu îmi impun când, cât și cum să scriu un articol, atât timp cât nu simt că pot scrie. Mi se pare o tortură a minții să te forțezi să scrii doar de dragul de a fi la zi. Las ca inspirația să mă invite la scris, pentru că răbdarea e cheia marilor rezultate. Și ce plăcere să sorbi fiecare cuvânt care urcă din inimă spre minte, pentru a prinde formă și poposește pe limbă pentru a prinde ecou, pe buzele mele și ale cititorilor. Fiecare cuvânt e o surpriză și pentru mine și îl rostesc de mai multe ori pentru a mă familiariza, fixându-l în contextul potrivit. Fiecare cuvânt se așterne pe fondul alb în cea mai mare liniște, așteptând întregirea articolului, pentru a-și juca rolul la momentul oportun.
Nu am un ritual care să-mi inducă dorința de a scrie, pentru că ea există independent de mine. Când simt să scriu, scriu, nu-mi propun să fac asta dacă nu a încolțit ideea unui alt articol în mintea mea. Tot ceea ce am nevoie este liniște și prezența ideii în minte, chiar și un cuvânt poate produce o avalanșă în interiorul meu .Odată ce m-am așezat confortabil în fața laptopului și încep să tastez, totul vine de la sine și nu mă opresc decât la final, pentru a face modificările de rigoare.Intenția mea nu e să surprind, ci să aduc o fărâmă de emoție în ochii cititorului, să fiu împăcată cu mine, că și în acea zi un om și-a păstrat calitatea de a fi uman.
Poate că nu sunt și nici nu voi fi vreo vedetă ori vreun geniu care ar putea pune bazele unei noi teorii revoluționare și nici nu voi aborda domenii de interes, care ar putea atrage atenția unor mase semnificative de oameni, dar nici nu mi-am propus acest fapt, sunt suficienți oameni specializați care pot scrie despre domeniul în care activează și o pot face foarte bine, chiar și eu îi urmăresc…intenția mea este să scriu despre cele mai nesemnificative lucruri, pe care tot mai puțini oameni le privesc, pentru că ele ne aduc mai aproape de absolut. Eu, în nimicnicia mea, aleg să fiu un simplu om și să mă bucur de acest privilegiu, pentru că cel mai greu în această lume este să fii SIMPLU!
Poate unora le pot părea prea siropoasă sau plictisitoare sau neinteresantă…îmi pare rău că nu pot fi pe placul tuturor și nici nu am cum, atât timp cât suntem atât de diferiți cu toții -acest lucru îmi place cel mai mult la viață, pentru că fiecare în parte e o sursă de inspirație pentru cei din jur. Fiecare articol prinde formă datorită unui exemplu din viața mea, de zi cu zi. Poate că sunt o decepție în ochii multora, dar aș fi distrusă dacă aș fi în proprii mei ochi.Nu am pretenția ca cineva să îmbrățișeze percepțiile mele nesemnificative, eu mă simt câștigată dacă am putut aduce un zâmbet pe chipul unui cititor, o încrețitură în marginea ochilor și un semn de întrebare în minte. Pentru mine e suficient că soarele mi-a zâmbit și azi și un nou articol a îmbogățit blogul meu.
Da, îmi place să scriu din tot sufletul! Iubesc să scriu! Scrisul mă face să vreau să fiu mai bună pe zi ce trece, să fiu împăcată cu mine și cu cei din jur! Aș putea scrie despre orice nimic, ore în șir și aș putea face asta toată viața. De ce aș face asta? De ce nu ?!Este felul meu de a mă bucura de orice îmi oferă viața.Sunt articole pe care le scriu râzând, altele plângând, altele cu emoție …fiecare literă e trăire. Fiecare tastă pe care o ating răsună în mintea mea, asemenea ecoului unei clape de pian. Totul se simte, totul se trăiește! Ce poate fi mai veridic de atât ?
Pentru unii-totul e nimic, pentru alții -nimicul e totul.Voi ce alegeți?
Eu aleg nimicul! Pentru că totul se naște din nimic…
Zâmbește-i zilei de azi, pentru ca ea să te celebreze!
22-08-2018
Distribuie
