Se apropie Crăciunul și am un mare gol interior... parcă m-am oprit în timp, undeva prin copilărie, când îmi reactualizam repertoriul de colinde, pentru că nu-mi permiteam să fie doar o singură colindă... probabil te întrebi ”De ce?”. Nu mă lăsa inima. Atunci nu cred că realizam, îmi plăcea să cânt, mă simțeam liniștită, dar nu, nu era doar asta... era dorința de a împărtăși bucurie și lumină înainte de Nașterea Mântuitorului, parcă simțeai cum fiecare pas presăra praf de credință și smerenie de la o casă la cealaltă... atunci nu știam, acum știu.. și încă mi-e drag să colind, dar cine mai are răbdare să te asculte cu adevărat?
Bunica avea... ah, bunica...ea era prima persoana care-mi venea în minte de fiecare dată. Ce cântec ar fi mai potrivit în fața unei icoane decât colindul care anunță venirea lui Iisus Hristos?
Îmi pregăteam intonația, răbdarea, mă încărcam cu blândețe și de fiecare dată îmi propuneam ca prima persoană pe care o voi colinda să fie bunica.De cele mai multe ori și reușeam.De ce bunica? Pentru că era ideală.Ea asculta, fiecare cuvânt și te îmbrățișa cu privirea.Puteam să colind fără oprire în fața ei, nu aș fi obosit și ea nu s-ar fi oprit în a mă asculta.Acum înțeleg de ce copiii și bătrânii se înțeleg atât de bine, au nevoi pe care doar ei le înțeleg cu adevărat.Copilul își dorește să fie ascultat, în timp ce bătrânul are nevoie de confirmarea vie că cineva se gândește la el.Ambii au nevoie de timp și atenție și doar ei sunt dispuși cu adevărat să ofere: copiii pentru că nu s-au lovit de probleme, iar bătrânii pentru că nu mai au nimic de pierdut, ci doar de împărtășit. Am și acum în minte imaginea bunicii-privirea caldă și luminoasă, zâmbetul discret, dar care ascundea un munte de mulțumire, mișcările lente și grațioase, mâinile tremurânde și brăzdate de vreme, îmbrățișarea care topea orice urmă de rezistență, atât de mică și firavă la trup, dar binecuvântată cu o putere interioară fără margini...poate vei spune că sunt subiectivă, de fapt sunt doar modestă în a o descrie... orice cuvânt e prea puțin.
Da, Crăciunul începea cu colindul dedicat bunicii, apoi urmau vizitele pe la rude, unde îmi continuam repertoriul și simțeam căldura, nu cea din sobă, cât cea din inimi.Erau ani în care mergeam și la casele din comună, mai mult din plăcere.Eu, fratele și verișorii mei porneam dintr-un capăt al satului și mergeam cât ne țineau picioarele... și bineînțeles, vocea, iar de multe ori frigul ne trimitea acasă.Pe atunci era și zăpadă, ne alergam, alunecam pe gheață (am luat câteva trânte), ne loveam cu bulgări și ne întreceam în a strânge dulciuri, pentru că valoarea banilor era nesemnificativă.Uneori colindam în speranța că va ieși cineva, dar nu se arăta nimeni la orizont și plecam mai departe.
Când ajungeam cu tașca plină acasă, fiecare răsturna ce a adunat și vedeam care a fost mai productiv.Ne puneam cu toții la masă și parcă timpul se oprea în loc. Căldura de la sobă ne mai domolea, ascultam povești și apoi ne jucam cu ce găseam prin casă. Mereu asociez mirosul de fum din sobă cu autenticitatea caselor de la țară... și acum când îl simt, mă teleportează în copilărie, iar gândul mă poartă la merele coapte pe care bunica le scotea din rolă... la cartofii copți pe plită, cu arsura specifică...și mi-e un dor de-mi plânge sufletul. Atunci n-aveam telefoane, tot ce făceam era pentru noi, pentru a sărbători cu cei dragi cea mai frumoasă sărbătoare din an.Urările le ofeream față în față și mereu ne făceam timp să ne vizităm.Fiecare sărbătoare era un prilej de a ne întâlni și a povesti până noaptea tărziu și a doua zi o luam de la capăt.Dormeam claie peste gramadă, nu ne deranjau condițiile, wc-ul din fundul curții, către care alergai în noaptea geroasă. Aveam puțin, poate mult prea puțin decât avem acum, dar aveam ceea ce conta cu adevărat, ne aveam unii pe alții, cu mult, cu puțin, fiecare aducea ceva și împreună aveam de toate.În casele tuturor erai pus la masă și fiecare scotea tot ce avea, auzeai doar râsete și voie bună.Muzica se auzea de la televizor, casetofon, poate chiar se cânta și la instrumente, se improviza, fiecare gen muzical își găsea locul său . Mâncam câte doi-trei la o farfurie, dacă era necesar.Nu era loc, te așezai pe jos, stăteai în picioare, prindeai câte o bucată în mână din mers și toată lumea se bucura că are masa plină.Colindătorii veneau șiruri-șiruri și erau cu toții primiți, pentru că vesteau venirea Mântuitorului.Acele momente erau solemne, în ceea ce mă privește aveam un respect aparte pentru colinde, nu-mi permiteam să le grăbesc, să le scurtez sau să le cânt doar ”ca să fie”, colindam de fiecare dată când mi se cerea și toată lumea era ochi și urechi.În acel moment timpul se oprea și lăsa loc splendorii, unde Dumnezeu era nelipsit.
Simplitate și bucurie autentică...
Lumea evoluează, dar și evoluția are mai multe nivele.Nu e totul doar material, ci există mai presus-spiritualul.Îmbogățește-te atât material, cât și sufletește și vei putea fi mulțumit cu ce ai și cu ce ești dispus să realizezi. Nu trăi în amintiri, dar extrage esența din fiecare experință trăită.Păstrează amintirile vii în minte ca și cum ai păstra pozele într-o cutie de-a lungul anilor, aruncă o privire către ele din când în când pentru a extrage picături de bucurie și fărăme de speranță.De multe ori te pierzi în cotidian, în fuga după mai mult... mai mult... mai mult... fără să-ți amintești că ai putut fi fericit cu puțin.
Acum în prag de sărbători, îți urez să fii Tu!De ieri, de azi, cu speranță pentru mâine și să te bucuri de cei dragi sufletului tău, pentru că și datorită lor tu ești Tu, astazi!
Sărbători autentice!
18-12-2023
Distribuie
