AXIS MUNDI

Nu întâmplător am ales să abordez subiectul „moarte ”în articolul precedent, ideea de moarte și-a făcut simțită prezența în întreaga mea ființă abia când bunica din partea mamei a plecat de lângă noi.Pe bunicul nu-l cunoscusem niciodată.

Mică fiind, mi-era frică să stau în aceeași încăpere cu o persoană moartă, nici nu îndrăzneam să mă apropii, acel fior rece al morții mă speria teribil.În cazul bunicii, văzând-o fără suflare ,nu realizam că a murit (nici acum nu conștientizez), așteptam să se trezească, să mă privească în ochi.Răceala mâinii ei m-a trezit și a urmat un râu de lacrimi.Îmi conduceam bunca pe ultimul drum.Era un coșmar.Priveam în jur și așteptam să mă trezească cineva, dar toți erau triști, cu capul plecat, pășind pierduți, la fel ca mine…Am ajuns mult prea repede la groapă ( groapă?! aici jungem toți, bogați/săraci - ne facem una cu pământul).Nu mai aveam lacrimi …și lacrimile erau mult prea puține pentru a alina lipsa ei.După câteva minute am văzut un morman de pământ.M-am uitat la mama, abia se ținea pe picioare.Era secătuită de puteri.M-am dus la ea, am luat-o de mână și m-a privit în ochi.Nu a zis nimic…dar am știut ce zice privirea ei plină de durere „Nu mai am mamă”.Am strâns-o tare de mână.Eu aveam mama lângă mine, iar lumea era a mea.Singura și cea mai de preț comoară pe care mi-o puteai lăsa, bunico -MAMA MEA!

Acum 2 ani, scriam, în lacrimi (ca și acum) câteva rânduri cu vârful inimii mele :

Acum trei zile ți-am mângâiat mâna ta cea calda împovărată de muncă și de boală…nu mai priveai pe nimeni, nu mai vorbeai - nu pentru că nu voiai, ci pentru că nu puteai.Știam, însă, că ne auzi. Îți simțeam suflarea grea cum îmi atingea sufletul.Durerea te copleșea, era mai mult decât vizibil.Am plecat fără să-mi iau rămas bun, crezând că mă voi reîntoarce curând și vei fi acolo.Azi m-am întors .Mă așteptai dormind.Erai la fel, dar totuși lipsea ceva.Era o liniște prea mare și mi-am dat seama… te-a părăsit suflarea.Un fior rece mi-a strâns spatele.
Nici acum nu mi-am luat rămas bun și nici nu o voi face, pentru că ți-am păstrat un loc în inima mea.Să știi că e cald și bine acolo și mă voi strădui să nu-ți dorești niciodată să pleci .Spiritul tău se află în mama și în mine.Nu pot concepe acest cuvânt ”murit”, pentru că nu vei muri niciodată pentru mine.Eu te voi pastra în amintirile mele mereu zâmbitoare sau cum spuneai tu ”grasă și frumoasă”.Îți voi păstra mângâierea ta caldă imprimată pe chipul meu.Tu nu ai murit, bunică…tu ai plecat să-ți odihnești bătrânețile într-o lume plină de lumină și de liniște.
Aș fi vrut ca acum, înainte de plecarea ta să pot să redau umorul tău bătrânesc, care s-a ținut dârz în fața durerii, dar nu pot…nu pot bunică, pentru că îmi plânge inima.Îți mulțumesc că mi-ai arătat ce înseamnă bunătatea, demnitatea, iubirea în toate formele ei…m-ai învățat tot ce înseamnă să fii om, doar prin modelul propriu.Te iubesc,bunico! Te iubesc femeie, mamă eroină, străbunică!☀

Te voi iubi mereu!

Dumnezeu să te aibă în pază!

Off, ce gol a rămas în sufletul meu, al mamei, al întregii familii (sunt sigură).Plecarea ta, bunico, a zguduit familia din temelii.Tu erai stâlpul după care ne ghidam, soarele care ne aducea lumină prin rugile tale, tu erai centrul a tot ce înseamnă „noi”.Erai seva din care ne hrăneam toți.Pentru mine ai fost, ești și vei rămâne –axis mundi.Nimic nu compensează lipsa ta.Acum ca și înainte, mă desparte un drum lung de tine.Tu erai motivul pentru care îmi doream să merg „la țară”, iar acum că tu nu mai ești, casa ta nu mai este, nimic nu mai e la fel.Am rămas cu poza chipului tău în ramă și cu un dor nespus…

Cine va mai sta ore în șir să se roage pentru noi?
Cine ne va mai ține uniți?
Cine ne va mai aștepta în prag cu cu privirea plină de lumină și cu o mângâiere caldă?
Cine ne va mai îmbia cu mâncăruri atât de minunate, pe care doar tu le făceai?
Cine ne va mai îmbuna cu dulciuri scoase din dulapul magic?
Cine ne va mai spune o vorbă bună când vom avea nevoie?
Cine îmi va mai cere să-i citesc rugăciuni și povești?
Cine ne va mai întreba dacă ne este bine?
Câte întrebări aș mai avea …dar știu că nimeni nu te va putea înlocui vreodată și nici noi nu vom mai fi la fel.Niciodată.

Adesea văd bunici cu nepoți de mână, cum îi hrănesc pe copii, îi îmbracă și le oferă toată grija de care au nevoie… și îmi pare atât de rău că nu am trâit și eu astfel de momente.Bunica crescuse atâția nepoți, era bătrână și fără puteri când eu eram încă micuță, veneam în vizite, dar niciodată nu mă puteam sătura de prezența ei.Bunicii reprezintă rădăcinile generațiilor ce vor veni, bucurați-vă de prezența lor cât aveți ocazia.Știu că, de cele mai multe ori, există o prăpastie între tineri și bătrâni - încercați să o acoperiți cu iubire, cu timp petrecut împreună, cu povești împărtășite, lecții de viață și vorbe calde.Luați ce e mai bun de la bunicii și părinții voștri - nu vă supărați pe ei pentru nimic și nu fiți înverșunați împotriva lor, voi trăiți datorită lor și a eforturilor depuse de ei, respirați cu ei și prin ei.Ei sunt comoara cea mai de preț pe care o dețineți!Nu o pierdeți pentru nimic în lume, căci singurii care vor avea de pierdut, sunteți voi!

Binecuvântați-vă bunicii și părinții!

Iubiți-i!

Respectați-i!

Oferiți-le ce aveți mai bun!